Ministerul Apărării Naţionale (MApN) - Forţele Terestre Române

Artileria

Începuturile artileriei se pierd în negura vremurilor, desi notiunea de artilerie a apărut destul de recent la scara istoriei, pe la mijlocul veacului al XV-lea. Termenul "artilerie" derivă din verbul arhaic francez "artiller", care înseamnă arta de a construi si mânui, pe timpul luptelor, diferite masini de război.
 
Dar această masină de război, cum este tunul, nu este o masină oarecare! "În această masină (tun) se razimă toată puterea pedestrimii, toată splendoarea călărimii, cu un cuvânt toată puterea războiului", observa cronicarul polonez L. Gorecki! De aceea, comandantii militari, din toate timpurile, au învătat că Stiinta folosirii acestei arme puternice este o datorie pentru ei. Napoleon o spune direct: "Un comandant care nu stie să folosească această puternică armă din subordine, care nu are consideratii pentru nevoile artileriei nu ar trebui să o comande niciodată".

Si în istoria armatei noastre, ca pretutindeni în lume, artileria a tinut pasul cu timpul. Ea a cunoscut dezvoltările pe care le-a cerut necesitatea îndeplinirii misiunilor ce i-au fost puse înainte de către strategi. Mai întâi cerintele de cantitate, apoi, tot mai mult influentată de costuri, cerintele de calitate! Iar astăzi asistăm la o nouă provocare: artileria trebuie să facă pasul spre devenirea ei sistem integrat si integrant pe câmpul de luptă 3D, controlat informational.

Artileria continuă să fie principala fortă de sprijin cu foc din compunerea Fortelor terestre. Si, mai mult, ea nu este doar o simplă armă, ci, astăzi, a devenit "un domeniu complex de aplicare a Stiintelor" (Gl.bg. dr. Eugen POPESCU). Sau, după cum scria generalul Alexandru Tell în primul număr al Revistei artileriei, "cunostintele armei noastre formează o stiintă proprie care îmbrătisează tot felul de arme".

I. Începuturile artileriei române moderne

1. O dată memorabilă în istoria artileriei române: 10 noiembrie 1843. Prima Baterie de artilerie.

În anul 1843, domnitorul ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu, întreprinde o călătorie la Constantinopol. La înapoiere sultanul îi dăruieşte patru tunuri cu ţeava din bronz (calibru 80 mm) ca "să slujească întru paza bunei rânduieli şi liniştei obşteşti".

In ce context istoric are loc această danie?

Dominaţiile străine - îndeosebi dominaţia otomană şi a domniilor fanariote - au slăbit ţara din toate punctele de vedere, inclusiv sub aspectul potenţialului ei militar. Un eveniment care a grăbit procesul de renaştere a armatei naţionale a fost pacea de la Adrianopol, încheiată în urma războiului ruso-turc din anii 1828-1829. În baza "Regulamentului ostăşesc pentru miliţia naţională a Principatului Valahiei" şi a "Regulamentului pentru miliţia naţională a Moldovei", în anul 1830 s-a trecut la organizarea noilor oştiri pământene.

În anul 1835, Adunarea Naţională din ţara Românească a propus introducerea artileriei în organizarea armatei naţionale. Motivând necesitatea reînfiinţării acestei arme, membrii adunării făceau referiri la tradiţia ei, arătând că este necesară "cumpărarea de tunuri pentru desăvârşirea şi împodobirea organizaţiei regulatei oştiri ce avem, cum şi spre cuviinţa sărbătorilor naţionale, pentru un stat ca acesta, care şi mai înainte nu era lipsit de această podoabă". Dar abia în anul 1841 a fost întocmit un proiect de lege pentru constituirea primei baterii de artilerie. Numai că lipseau tunurile. Abia în anul 1843, la 10 noiembrie, prin Porunca Domnească nr. 198, după ce Gheorghe Bibescu primeşte de la sultan cele patru tunuri, s-a legiferat înfiinţarea primei baterii de artilerie a ţării Româneşti şi încadrarea acesteia cu ofiţerii, subofiţerii şi militarii necesari. Primul comandant al primei baterii de artilerie a fost căpitanul Pavel Lenz, iar locotenenţii Scarlat Ciocârlan şi Nicolae Haralambie, primii săi subalterni.

10 noiembrie 1843 este pentru istoria artileriei române o dată memorabilă, un nou punct de plecare, ce marchează începutul procesului devenirii artileriei moderne în ţara noastră.

În anul 1835 Moldova avea doar un singur tun. Abia în anul 1849, când noul domnitor, Grigore Al. Ghica, prezent la Constantinopol cu ocazia investiturii, primeşte din partea sultanului 5 tunuri, se constituie şi în Moldova prima baterie de artilerie, formată din 6 tunuri trase de atelaje a câte 4 cai. Încadrarea a fost făcută cu ofiţerii şi militarii care efectuaseră pregătirea în Rusia precum şi cu ofiţeri şi soldaţi luaţi de la unitatea de infanterie din Iaşi.

2. Primul divizion de artilerie (1854) şi primul regiment de artilerie (1860)

1843-1850 sunt anii organizării primelor baterii de artilerie în ţara Românească şi Moldova, a înfiinţării unor turnătorii proprii în Munţii Apuseni, a folosirii tunurilor în luptele purtate pentru realizarea unor idealuri la care poporul român aspira de veacuri.

Anii care au urmat au constituit, pe multiple planuri, expresia aceluiaşi proces evolutiv al artileriei române. În anii 1853-1854 bateriile de artilerie din ţara Românească şi Moldova au luat parte la războiul ruso-turc, distingându-se prin precizia tragerilor executate în luptele de la Brăila, Gura Ialomiţei, Vadul Silistrei, Ostrov etc. După terminarea războiului, pentru o perioadă de aproape cinci ani, oştirile ţărilor române au rămas fără artilerie, pentru că trupele ţariste, la retragerea lor au luat cu ele şi materialul cu care erau dotate bateriile române.

În anul 1855, pentru instruirea servanţilor din Moldova au fost aduse la Iaşi, de la Galaţi, două tunuri care zăcuseră în Dunăre de pe timpul războiului ruso-turc din anii 1828-1829.

În luna februarie 1857 au fost achiziţionate din Austria 6 tunuri, 2 obuziere, 8 chesoane, precum şi caii cu harnaşamentul necesar. Cu acest material a fost constituită o baterie de artilerie călăreaţă formată din 8 piese, comandată iniţial de căpitanul Filipescu şi apoi de căpitanul Tobias Gherghel. Această baterie a fost dealtfel singura baterie existentă în Principatele Române până în anii Unirii.

După Unire, în anul 1859, ca urmare a faptului că Rusia a înapoiat principatelor tunurile luate în 1854, s-au constituit încă trei baterii de artilerie: una pedestră în Moldova, comandată de căpitanul Enric Herkt, şi două în ţara Românească: una călăreaţă, sub comanda căpitanului George Manu, şi una pedestră, sub comanda căpitanului Nicolae Haralambie. Cele două baterii din ţara Românească s-au constituit în primul divizion de artilerie al armatei române, al cărui comandant a fost colonelul Scarlat Ciocârlan.

Conform unui decret dat de domnitorul Cuza la 21 decembrie 1860, cele patru baterii existente s-au contopit, constituindu-se astfel primul Regiment de artilerie al armatei române moderne (organizat pe două divizioane), al cărui comandant a fost maiorul Tobias Gherghel. Ajutorul şefului regimentului a fost numit maiorul Haralambie Nicolae, şeful divizionului întâi a fost numit căpitanul Herkt Enric, iar şeful divizionului al doilea a fost numit căpitanul George Manu.

3. Înfiinţarea "Direcţiei stabilimentelor de material de artilerie", construirea Arsenalului, Pirotehniei şi Fabricii de pulbere.

De la începuturile organizării ei pe fundamente moderne, artileria se impune ca o armă complexă. Devenirea ei priveşte nu numai organizarea, ci şi, dotarea, reglementarea şi instrucţia.

Existenţa şi funcţionarea ei ridică probleme de ordin logistic din ce în ce mai grele. "Prăfurii"-le, atelierele de reparat armament, precum şi depozitele existente încă dinaintea Unirii Principatelor, atât în Moldova, cât şi în ţara Românească, nu mai satisfăceau exigenţele în creştere impuse de funcţionarea structurilor acestei arme. Se cerea, de asemenea, o concepţie unitară şi o coordonare eficientă în acest domeniu vital pentru capacitatea artileriei de a-şi îndeplini misiunile, cum este cel al asigurării cu material, muniţii şi al întreţinerii.

De aceea, la 26 august 1861, colonelul Ion Ghica, noul ministru de război al Principatelor Unite, adresează domnitorului Al.I.Cuza un raport în care arată necesitatea înfiinţării unei fabrici de armament. Iată un fragment din expunerea de motive a colonelului Ghica: "Astăzi când înălţimea Voastră doreşte ca armata să ajungă scopul pentru care ţara a creat-o, astăzi când suntem în ajunul organizării unei capsulării şi fonderii de proiectile, dezvoltarea ce va lua prin aceasta stabilimentele de material de artilerie nu mai permite a le lăsa în starea în care se află". În consecinţă ministrul de război propune înfiinţarea "Direcţiei stabilimentelor de material de artilerie" care să se ocupe cu: construirea trăsurilor de artilerie (chesoane şi antetrene, pentru transportul muniţiei), depozitarea şi repararea armelor, fabricarea de pulbere, depozitarea pulberii, turnarea proiectilelor de artilerie. Este emis Înaltul ordin de zi nr. 254 pentru centralizarea "atelierelor, fabricilor de pulbere, capsulăria şi fonderia din diferite părţi ale ţării, sub numirea de Direcţia stabilimentelor de materiale ale artileriei".

La 23 noiembrie 1861, în baza aprobării domnitorului Al.I.Cuza, este emis Înaltul ordin de zi nr. 344 prin care Direcţia Stabilimentelor de material de artilerie se organizează pe 3 secţii: Pirotehnie, Arsenalul de construcţii al armatei şi Fabrica de pulbere.

4. Primele reglementări privind conducerea, instrucţia şi întrebuinţarea în luptă a artileriei.

Concomitent cu măsurile de dotare şi organizare (între timp, concomitent cu achiziţionarea de armament de artilerie belgian şi francez, se mai înfiinţează baterii de artilerie), viaţa în bună rânduială în cadrul acestei arme cere reglementări speciale privind conducerea, instrucţia şi folosirea în luptă.

În perioada Unirii Principatelor pregătirea ofiţerilor care au încadrat bateriile de artilerie s-a făcut îndeosebi în şcolile militare comune tuturor armelor, şcoli înfiinţate încă din anii 1847 (la Bucureşti) şi 1856 (la Iaşi) şi apoi unificate, în 1860. Un număr restrâns de ofiţeri au fost trimişi pentru specializare în străinătate, la şcolile sau unităţile de artilerie in Rusia, Prusia, Belgia, Franţa.

La baza pregătirii cadrelor de comandă şi a trupei iniţial au stat regulamentele străine, traduse în limba română, precum şi experienţa celor câţiva ofiţeri de artilerie pregătiţi în străinătate. Ofiţerii mai tineri s-au format în cadrul bateriilor, învăţând de la cei vârstnici sau prin aplicare noilor regulamente în procesul de instruire a trupei.

În 13 mai 1860 apare "Legea pentru instrucţiunea armatei Principatelor Unite Române" cu modificări importante privind statutul corpului subofiţerilor de toate armele. Această lege prevedea înfiinţarea la Bucureşti "de detaşamente model de toate armele pentru formarea de instructori ai armatei" (care erau subofiţeri n.a.).

În septembrie 1860 este publicat în Monitorul oastei primul regulament de trageri pentru artileria română, întocmit de maiorul George Manu şi intitulat "Teoria dării". Semnificativ pentru acel timp este faptul că acest regulament (constituit, de fapt, dintr-un ciclu de studii al autorului) a tratat probleme de cea mai mare actualitate pentru noua etapă de organizare a artileriei române, ca de pildă: principiile organizării artileriei, organizarea instrucţiei de specialitate şi a tragerii, executarea focului asupra obiectivelor fixe şi în mişcare, explicarea fenomenelor de balistică interioară şi exterioară pe bază de scheme şi schiţe etc.).

În decembrie 1860 este publicată "Legea organizării puterii armate" potrivit căreia în cadrul armatei române se constituie "Corpul de artilerie", compus din statul major al armei şi unităţile de artilerie.

În fapt, nucleul statului major al artileriei a luat fiinţă abia în anul 1862, după unificarea ministerelor de război din ambele Principate, când s-a centralizat evidenţa personalului şi muniţiei. Tot în acest an, în octombrie, se înfiinţează "Inspectoratul armelor speciale" care are ca sarcină conducerea instrucţiei în unităţile de artilerie şi geniu şi supravegherea activităţii productive în întreprinderile de fabricat muniţie şi armament şi în atelierele de reparat tehnica de luptă.

În septembrie 1864 este tipărit şi transmis la unităţile de artilerie "Regulamentul asupra manevrelor şi evoluţiilor bateriilor înhămate de tunuri de patru, ghintuite". Regulamentul cuprindea o serie de prevederi pentru instrucţia întrunită a bateriei de artilerie, trecerea de la o formaţie la alta, punerea în poziţie de tragere, modul de executarea focului în diferite forme ale luptei, părăsirea poziţiei de tragere şi deplasarea bateriei într-o altă poziţie.

În octombrie 1865 apare "Regulamentul asupra serviciului la gurile de foc ghintuite", în baza căruia s-a executat serviciul la tunuri în unităţile de artilerie ale armatei române. Regulamentul cuprinde mai multe capitole care se referă la: noţiunile privind elementele traiectoriei, corecţia de derivaţie şi unghiul de teren şi de înclinaţie a roţilor, descrierea şi mânuirea înălţătorului, modul de apreciere a distanţei, funcţiile servanţilor la tun, instrucţia întrunită a acestora, instrucţia plutonului de artilerie, a bateriei ş.a.

În octombrie 1867 este tipărit "Regulamentul exerciţiilor tunarului călare", pe baza căruia începe să se execute instrucţia călare în unităţile de artilerie ale armatei române.

5. Primele măsuri vizând pregătirea ofiţerilor armei artilerie.

În mai 1872, în baza propunerilor generalului Ion E. Florescu, ministrul de război, în cadrul Scolii Militare de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti, s-a înfiinţat, prin Înaltul Decret nr. 824/1872, o secţie pentru armele speciale, între care a fost şi artileria. Această măsură dă Scolii Militare de Infanterie şi Cavalerie (înfiinţată în anul 1847) un caracter mixt, pregătirea elevilor urmând două direcţii: pregătirea elevilor ca ofiţeri în arma infanteriei şi cavaleriei, şi pregătirea, apoi, a ofiţerilor-elevi care urmau specializarea în armele artileriei şi geniului. Dar, totodată, se constată prin această măsură un important progres. Se recunoştea prin aceasta că pentru mânuirea armamentului de artilerie nu sunt suficiente cunoştinţele ce dau calificare unei persoane ca ofiţer de infanterie. Ofiţerul de artilerie trebuia să ştie ceea ce ştie ofiţerul de infanterie şi încă ceva, ce îi dă o calificare aparte: ştiinţele care fundamentează tactica şi tragerile artileriei, pe de o parte, şi arta întrebuinţării în luptă a artileriei pe de altă parte; şi nu în ultimul rând, ştiinţa de a lucra în echipă.

Conform Înaltului decret nr. 1283 din 19 iulie 1872, a intrat în vigoare "Regulamentul şcolilor regimentare, divizionare, şcolilor fiilor de militari, şcolii militare de infanterie şi cavalerie, şcolii speciale de artilerie şi geniu şi şcolii ofiţerilor de orice armă".

La 10 octombrie 1872, prin Înaltul decret nr. 1900, se înfiinţează corpul guarzilor de artilerie şi geniu, format din trei categorii de guarzi: clasa I, asimilaţi gradului de căpitan, clasa a II-a, celui de locotenent, clasa a III-a, celui de sublocotenent. Cadrele pentru funcţiile de guarzi de artilerie nu erau pregătite în şcoli, ci se calificau în unităţi, asemenea sistemului folosit pentru calificarea personalului administrativ, pentru perioada respectivă. Datorită acestui fapt, cadrele recrutate pentru aceste funcţii purtau în perioada de calificare denumirea de "elevi guarzi" fiind asimilaţi la drepturi ca sergenţii sau subofiţerii. Potrivit decretului amintit, în funcţia de guarzi artilerie clasa a III-a puteau fi numiţi sergenţii care aveau stagiul militar satisfăcut, precum şi cei care aveau cel puţin trei ani de serviciu militar, din care unul în gradul de sergent, dar cu obligaţia susţinerii unui examen de calificare.

În luna septembrie 1875 se desfiinţează "Inspectoratul armelor speciale" şi ia fiinţă "Inspectoratul artileriei", la conducerea căruia este numit colonelul George Manu.

6. Ordinea de bătaie a artileriei stabilită prin Înaltul decret nr. 1945 / 9 octombrie 1876.

În scopul perfecţionării structurii organizatorice a oştirii române şi asigurării cu cadre bine pregătite, capabile să asigure conducerea trupelor pe câmpul de luptă, se hotărăşte prin Înalt decret ordinea de bătaie a armatei române. Pentru artilerie s-a stabilit următoarea ordine de bătaie:

  • Secţia artilerie din Marele Cartier General, încadrată de colonelul Eracle Arion şi maiorul Dimitrie Dumitrescu-Maican;
  • Artileria Diviziei 1 infanterie, formată din 2 baterii din Regimentul 2 artilerie şi o coloană de muniţii, comandant I.Carp;
  • Artileria Diviziei 2 infanterie, formată din 5 baterii din Regimentul 2 artilerie şi o coloană de muniţii, comandant locotent-colonelul Alexandru Coslinski;
  • Artileria Diviziei 3 infanterie, formată din 4 baterii din Regimentul 1 artilerie şi o coloană de muniţii, comandant colonelul Enric Herkt;
  • Artileria Diviziei 4 infanterie, formată din 3 baterii din Regimentul 1 artilerie, comandant locotenent-colonelul Nicolae Dabija;
  • Rezerva de artilerie, formată din 6 baterii de artilerie şi o coloană de muniţie.


În baza Înaltului decret nr. 267 din 18 aprilie 1877, toate regimentele de artilerie sunt încadrate cu medici, farmacişti şi veterinari.

II. Devenirea ulterioară a artileriei române

Într-un interval de timp relativ scurt, artileria română a cunoscut o dezvoltare remarcabilă. Putem spune că în anii domniei lui Al. I. Cuza şi până la războiul pentru independenţă din anul 1877 s-au pus bazele organizării artileriei române moderne, înzestrării acesteia cu tehnică de luptă la nivelul celor mai dezvoltate state din Europa acelui timp, creării unei industrii proprii de armament şi muniţii şi pregătirii cadrelor în concordanţă cu evoluţia artei militare universale.

Organizarea şi pregătirea artileriştilor în perioada menţionată a fost verificată sever pe câmpul de onoare, în timpul războiului pentru independenţă. Oportunitatea şi precizia focului executat asupra fortificaţiilor inamicului, asupra rezervelor şi artileriei inamicului s-au împletit cu eroismul artileriştilor noştri, care s-au dovedit a fi nu numai experţi în mânuirea traiectoriilor, ci şi oameni cu un caracter aparte pe al căror cuvânt unităţile şi subunităţile de dorobanţi, călăraşi s-au putut bizui în luptă.

Ulterior acestei mari încercări, precum a fost războiul pentru independenţă, s-au luat măsuri menite să optimizeze şi să perfecţioneze armata în întregul ei, precum şi artileria. La baza tuturor acestor măsuri au stat: experienţa şi învăţămintele războiului din anii 1877-1878, stadiul evoluţiei armamentului, nivelul organizării şi înzestrării armatelor din principalele state europene, concluzii ce au rezultat din desfăşurarea războaielor sârbo-bulgar din 1885, anglo-bulgar din 1899-1900, ruso-japonez din 1904-1905 şi altele.

Transformările ce au avut loc în armata noastră au dus la crearea unei noi structuri organizatorice, înfiinţarea unui mare număr de unităţi şi mari unităţi, contopirea armatei permanente cu unităţile teritoriale, dotarea trupelor cu armament şi tehnică de luptă, crearea unor noi instituţii de învăţământ militar şi a Scolii superioare de război.

1. Organizarea şi înzestrarea artileriei române (1878 - 1916)

Organizarea artileriei
Considerentele care au determinat modificările structurale în cadrul armatei române au stat şi la baza organizării şi înzestrării unităţilor de artilerie. Noile cerinţe ale câmpului de luptă, multitudinea misiunilor şi rolul tot mai important al artileriei în luptă au dus la împărţirea artileriei în categorii bine distincte. În concordanţă cu întrebuinţarea diferitelor guri de foc pe câmpul de luptă, cu mărimea calibrelor etc. au fost create următoarele categorii de artilerie: artileria de câmp, artileria de munte, artileria de cetate şi artileria antiaeriană.

Artileria de câmp, în cadrul căreia la început s-a făcut distincţia între artileria divizionară şi artileria de corp de armată, s-a completat treptat şi cu alte categorii: artileria călăreaţă, artileria grea, artileria regimentară, artileria teritorială.

Artileria de munte s-a dezvoltat mai încet în raport cu celelalte categorii de artilerie. Prima baterie de artilerie de munte a fost înfiinţată în anul 1883, iar a doua în anul 1884. În anul 1913 a fost înfiinţat Divizionul de tunuri de munte de 75 mm (Curtea de Argeş) constituit pe patru baterii. După aproape doi ani, la 1 ianuarie 1915, a fost înfiinţat şi Divizionul de tunuri de munte de 63 mm. În anul 1916 cele două divizioane au fost unite în Regimentul 1 artilerie munte, cu reşedinţa la Târgu-Jiu. Fiecare divizion avea în compunerea sa câte trei baterii.

Artileria de cetate, denumită iniţial artilerie de asediu, a fost creată ca o categorie distinctă datorită executării lucrărilor de fortificaţii din jurul oraşului Bucureşti şi din zona Focşani-Nămoloasa-Galaţi. Primele subunităţi, două companii de asediu, au fost înfiinţate la 1 aprilie 1885. Acestea au fost ataşate Regimentului 2 artilerie, care răspundea de pregătirea de luptă a militarilor, încadrarea cu efective şi asigurarea cu cele necesare traiului şi instrucţiei. În aprilie 1888 au luat fiinţă încă două companii de asediu, care au constituit, împreună cu cele două companii existente, Batalionul de asediu, subordonat tot Regimentului 2 artilerie. La 1 aprilie 1890 acestui batalion i s-au adăugat încă două companii, devenind unitate corp aparte. La 22 mai 1890 a luat fiinţă Regimentul 1 de asediu, organizat pe două batalioane, fiecare a cinci companii. Între anii 1893-1894 numărul companiilor de asediu a fost sporit la douăzeci. Batalionul de asediu de la Bucureşti s-a transformat în Regimentul 2 artilerie de asediu.

Fiecare regiment avea în compunere câte 10 companii de asediu. Odată cu această restructurare s-a schimbat şi denumirea de artilerie de asediu în "artilerie de cetate", mai apropiată de destinaţia noii categorii de artilerie. În anul 1895 iau fiinţă comandamentele Regiunii întărite Focşani şi Cetăţii Bucureşti. Ca urmare, Regimentul 1 artilerie de cetate a fost subordonat Comandamentului Regiunii întărite Focşani, iar Regimentul 2 artilerie de cetate a fost subordonat Comandamentului cetăţii Bucureşti. Comandantul Comandamentului Regiunii întărite Focşani a fost generalul Mihail Pastia. La comanda Comandamentul cetăţii Bucureşti a fost numit generalul Eracle Arion. În anul 1913 Regimentul 1 artilerie de cetate a fost desfiinţat, în locul acestuia luând fiinţă trei divizioane independente în garnizoanele Focşani, Nămoloasa şi Galaţi. Ca urmare, Regimentul 2 artilerie de cetate a devenit Regimentul 1 artilerie de cetate. În toamna anului 1915, cu numai un an înaintea intrării României în război, s-a hotărât desfiinţarea completă a artileriei de cetate, piesele fiind scoase din lucrările de fortificaţie. Majoritatea tunurilor de cetate uşoare au intrat în compunerea artileriei regimentare, tunurile mijlocii şi grele constituind artileria grea şi artilerie pentru lupta împotriva aeronavelor.

Artileria antiaeriană a luat fiinţă la 15 august 1916, odată cu constituirea Corpului apărării antiaeriene, sub comanda căpitanului Gheorghe Ciurea. Corpul a fost compus din 6 baterii de tunuri de 75 mm, o baterie de tunuri de 57 mm, 8 secţii de mitraliere, 20 secţii de proiectoare de 90 cm şi 22 posturi de observare. Toate aceste unităţi au fost afectate oraşului Bucureşti, pentru apărarea împotriva aeronavelor. În preajma intrării României în război, în vederea apărării antiaeriene a Depozitului de muniţii de la Lăculeţe, a Fabricii de pulbere de la Dudeşti şi a podului de la Cernavodă, Corpul apărării antiaeriene a fost întărit cu încă 16 tunuri calibrul 75 mm, md. 1880, 7 tunuri de 57 mm (modificate de locotenent-coloneii Gabriel Negrei şi Stefan Burileanu) şi 8 mitraliere.

Înzestrarea artileriei române (1878-1916)
În ce priveşte înzestrarea artileriei române, istoria consemnează pentru această perioadă grija manifestată de responsabilii de atunci pentru achiziţionarea celui mai bun material al vremii şi în deplină concordanţă cu nevoile armatei române şi ale diversificării misiunilor artileriei.

Pentru artileria de câmp, tunurile de 78 mm se dovediseră depăşite. Ca urmare, noile unităţi, înfiinţate în 1881, 1883 şi 1892 au fost înzestrate cu tunurile cele mai moderne atunci - cele sistem "Krupp", cu ţeava din oţel, calibrul 75 mm şi 87 mm (ambele model 1880).

În anul 1902 a fost introdus în serviciu obuzierul de 120 mm, md. 1901. Acesta a fost primul nostru obuzier de câmp, primul material cu tragere repede (legătură elastică între ţeavă şi afet), primul care folosea lovituri având încărcătura de azvârlire în cartuş metalic şi proiectilul prevăzut cu brâu forţator din aramă.

În înzestrarea artileriei de câmp cu tehnică perfecţionată, o valoroasă contribuţie au adus-o constructorii de guri de foc români. În anul 1898, colonelul N. Perticari a proiectat un tun de câmp cu tragere repede (calibrul 68 mm), al cărui prototip a fost realizat la uzinele St. Chamond din Franţa. Acest tun, cu o ţeavă mai lungă decât a altor guri de foc similare, putea să tragă un singur fel de proiectil, cu un efect deosebit de puternic. Având o formă aerodinamică, acest proiectil suplinea atât obuzul exploziv, cât şi şrapnelul. Gloanţele din interiorul proiectilului erau dispuse după un sistem conceput de inventator, realizând o mare densitate de lovire la ţintă. Din păcate, factorii de decizie fiind, probabil, prea legaţi de interesele industriei germane de armament, au refuzat să fabrice tunul realizat de colonelul Perticari.

Prin contribuţia unui grup de ofiţeri români de excepţie, Toma Ghenea, Dumitru Iliescu, Eugeniu Lucescu, Vasile Rudeanu şi Gabriel Negrei a fost realizat "tunul de câmp cu tragere repede, calibrul 75 mm, md. 1904", cu caracteristici comparabile cu ale celor mai moderne tunuri din Germania, Franţa şi Rusia. Fabricarea acestui tun a fost executată în străinătate, primele exemplare fiind primite în anul 1904 de către bateria de elevi din Scoala militară de artilerie, geniu şi marină.

Al doilea material de artilerie, sistem propriu, prevăzut cu legătură elastică, a fost obuzierul de 105 mm. El a intrat în înzestrarea artileriei noastre în anul 1912, după experienţe şi modificări făcute timp de doi ani de către ofiţerii români. Prin bătaia maximă ce o realiza (6500m) şi prin greutatea sa mică, acest obuzier era superior celui mai modern obuzier de câmp existent în acea vreme în Europa. Tot în 1912, la Uzinele "Schneider" din Franţa, unde a fost realizat şi obuzierul de 105 mm, a mai fost fabricat şi obuzierul greu de 150 mm, în baza caietului de sarcini şi condiţiilor tehnice impuse de ofiţerii români de artilerie.

Eficacitatea celor două obuziere, construite în Franţa în conformitate cu condiţiile tehnice cerute de ţara noastră, a fost dovedită în timpul primului război mondial. Jumătate din numărul obuzierelor de 150 mm, comandate de România la Uzinele "Schneider", au fost oprite de guvernul francez şi întrebuinţate în anii războiului pe fronturile din Franţa şi Belgia. Ele au fost considerate cele mai moderne obuziere grele de câmp de care dispuneau aliaţii.

Artileria de munte a fost dotată cu tunuri sistem "Armstrong" (Anglia), calibrul 63 mm md. 1883, precum şi cu tunuri de 75 mm.

Artileria antiaeriană a fost dotată cu tunuri de 57 mm transformate din tunurile de cetate. Locotenent-coloneii Stefan Burileanu şi Gabriel Negrei s-au remarcat prin studiile şi proiectele pe care le-au întocmit pentru transformarea acestor tunuri.

2. Pregătirea ofiţerilor şi instrucţia artileriştilor în perioada 1878-1916. Prima Scoală de ofiţeri de artilerie de sine stătătoare.

Măsura luată în anul 1872, vizând pregătirea ofiţerilor de artilerie în cadrul Scolii militare de infanterie şi cavalerie, a condus în timp la neajunsuri majore. La acestea s-a referit Raportul ministrului de război, generalul Slăniceanu, din care citez: "Scoala militară de infanterie şi cavalerie era organizată până acum - scrie generalul n.a. - în prevederea ca ofiţerii ieşiţi din această şcoală să posede elementele trebuitoare pentru a putea servi în toate armele, precum şi partea teoretică din cursurile de artilerie, fortificaţie şi mai cu seamă cursul complementar de matematici, fiind predate pe baze mult superioare pentru această şcoală. Pe de o parte (aceste cursuri n.a.) ocupau fără vreun folos real timpul elevilor ce se destinau infanteriei şi cavaleriei, împovărându-i cu lucrări pe care nu erau chemaţi a le aplica mai niciodată, iar pe de altă parte unele materii nu se puteau preda într-un mod aşa de complex după cum ar fi trebuit pentru ofiţerii ce se destinau armamentelor speciale de artilerie şi geniu, astfel că aceşti ofiţeri, la ieşirea lor din şcoală, neposedând îndestul toate acele materii indispensabile astăzi unor ofiţeri de artilerie şi geniu, erau nevoiţi a se duce în mare număr prin şcolile din străinătate pentru a-şi completa studiile".

Pentru înlăturarea acestor neajunsuri, relatate în Raportul generalului Slăniceanu, la propunerea acestuia, principele Carol I aprobă la 7 aprilie 1881, prin Decret nr. 998, înfiinţarea unei Scoli de aplicaţie pentru armele speciale cu denumirea de "Scoală specială de artilerie şi geniu", "în care ofiţerii să poată primi instrucţia teoretică şi practică în raport cu adevăratele cerinţe ale acestor arme de specialitate". Că stau şi azi în picioare aceste argumente, nu încape nici o îndoială! Si apoi, trebuie spus, aceste argumente au privit nu numai sistemul de pregătire a ofiţerilor de artilerie, ci şi al subofiţerilor. În amintirea acestui act de aşezare pe fundamentul solid al criteriilor de performanţă şi eficienţă a sistemului de învăţământ militar artileristic, ziua de 7 aprilie este sărbătorită în fiecare an de artileriştii României. Cel dintâi comandant al Scolii speciale de artilerie şi geniu, cum s-a numit atunci, a fost colonelul Eracle Arion, personalitate marcantă a artileriei şi armatei române. De la această dată memorabilă, de 7 aprilie 1881, artileriştii se pregătesc într-o şcoală proprie!

În anul 1882, la 20 ianuarie, prin Înaltul decret nr. 98, colonelul Eracle Arion, comandantul Scolii speciale de artilerie şi geniu şi inspector general al tuturor şcolilor militare, a fost investit în acelaşi timp cu funcţia de comandant al Scolii superioare de război din Bucureşti.

La 3 mai 1885 a luat fiinţă Scoala de subofiţeri de artilerie.

În luna ianuarie 1887 apare "Revista artileriei", ca o expresie a creşterii rolului şi ponderii artileriei române, necesităţii pregătirii de specialitate a ofiţerilor acestei arme în plin progres. Animatorul primei serii a revistei a fost timp de aproape trei decenii (1887-1916) generalul Alexandru Tell, fiul revoluţionarului paşoptist, Cristian Tell. "Nouă artileriştilor - se afirma în numărul iniţial - mai mult decât oricui ne incumbă stricta datorie de a ne ţine la curent cu toate progresele militare realizate în lumea întreagă. Cunoştinţele armei noastre formează o ştiinţă proprie care îmbrăţişează tot felul de arme".

La data de 22 aprilie 1889, pentru continua îmbunătăţire a sistemului de selecţionare, prin Înaltul decret nr. 1343, se hotărăşte ca la examenul de admitere în Scoala de artilerie toţi candidaţii să aibă liceul complet terminat, iar absolvenţii şcolilor fiilor de militari să nu mai fie admişi "de drept", ci numai după susţinerea examenului de admitere, care cuprindea probe orale şi scrise la toate materiile clasei a IV-a acestor şcoli, precum şi o probă de desen.

Începând cu data de 8 august 1889, ofiţerii de stat major pentru unităţile de artilerie încep să se pregătească în cadrul Scolii superioare de război.

La 16 noiembrie 1892, Scoala de artilerie şi geniu s-a împărţit în două diviziuni: una preparatorie şi alta de aplicaţie. Durata de studiu: 2 ani în fiecare diviziune. Diviziunea preparatorie era menită să completeze cunoştinţele de matematică şi cunoştinţele militare indispensabile elevilor destinaţi a deveni ofiţeri de artilerie şi geniu. Elevii în această diviziune erau admişi pe bază de concurs, provenind din şcolile fiilor de militari (viitoarele licee militare), bacalaureaţi şi absolvenţi a cel puţin 6 clase de liceu, având vârsta între 17 şi 21 de ani. După terminarea celor doi ani, elevii diviziunii preparatorii erau înaintaţi la gradul de sublocotenent şi trecuţi în diviziunea de aplicaţie. Scopul celei de a doua diviziuni era de a completa cunoştinţele ofiţerilor în specialitatea artilerie. Printre cursurile predate la această diviziune amintim: artileria, fortificaţiile, construcţii guri de foc, artă şi istorie militară, topografia şi geodezia, comunicaţiile, legislaţia, organizarea şi administrarea armatei, limba franceză, limba germană, regulamentele militare, lucrări grafice şi pe teren, călărie, scrimă.

Experienţa acumulată şi învăţămintele trase după câţiva ani de funcţionare a celor două diviziuni au determinat adoptarea, în anul 1895, a unui nou regulament, care prevedea înfiinţarea a patru instituţii de învăţământ pentru artilerie şi geniu: Scoala militară de artilerie şi geniu, Scoala de aplicaţie de artilerie şi geniu, Scoala superioară de artilerie şi geniu şi Scoala militară de guarzi de artilerie şi geniu. Toate aceste şcoli au funcţionat, din acest an (cu excepţia Scolii superioare de artilerie şi geniu, care n-a luat fiinţă), sub conducerea unică, cu denumirea generică de "Scoală de artilerie şi geniu".

În anii care s-au scurs până la primul război mondial, şcoala militară a pregătit 364 de ofiţeri de artilerie (şi 153 ofiţeri de geniu).

Printre profesorii care au depus o activitate laborioasă, plină de dăruire, pentru pregătirea viitorilor ofiţeri de artilerie, amintim pe: coloneii Eracle Arion, Vasile Rudeanu şi Constantin Hîrjeu, profesorul Spiru Haret, locotenet-coloneii Toma Ghenea şi C.Coandă, maiorii Vasiliu P. Năsturel şi Gabriel Negrei, căpitanii Georgescu Pion şi Florea Tenescu, care mai târziu au ocupat funcţii de seamă în armata noastră.

Prin caracterul tehnico-ştiinţific imprimat cursurilor şi prin buna organizare a învăţământului, la conducerea şcolii s-au evidenţiat colonelul Eracle Arion (1881-1882), colonelul Alexandru Tell (1888-1889), colonelul Vasiliu Năsturel (1904-1907) şi colonelul Eremia Grigorescu (1907-1910).

După anul 1895, instrucţia artileriştilor a ocupat un rol tot mai însemnat. Desăvârşirea instrucţiei militarilor şi a subunităţilor s-a executat prin aplicaţii tactice cu trageri, marşuri, ieşiri în tabere, precum şi în cadrul manevrelor de cooperare cu celelalte arme. În pregătirea ofiţerilor, subofiţerilor şi trupei s-a pus un mare accent pe metodele practice de instruire, pe cunoaşterea în bune condiţii a numeroaselor tipuri de guri de foc din dotare, pe execuţia reglajelor cu piesa şi a tragerilor de efect din poziţii acoperite.

3. Artileria română în cele două războaie mondiale.

Artileria română în primul război mondial

Primul război mondial găseşte artileria română în plin efort de dezvoltare, organizare şi re-organizare, pregătire a personalului şi integrare în structurile la fel de mobile pentru căutarea drumului optim al devenirii lor în unitatea armatei. Războiul este momentul adevărului. Cât de viabile au fost măsurile de pregătire, cât de bine zidiţi în caracterul lor au fost ofiţerii şi trupa s-a vădit în război.

Înaintea începerii marilor bătălii, armata română dispunea de 294 baterii de artilerie, din care: 135 erau baterii de tunuri de câmp, 60 baterii de obuziere uşoare, 49 baterii de tunuri grele, 14 baterii de tunuri de munte, 15 baterii de mortiere de tranşee, 15 baterii de tunuri de 53 mm şi 6 baterii de artilerie călăreaţă.

Diviziile erau grupate în 5 corpuri de armată, fiecare dintre acestea având câte un comandant de artilerie. La fiecare dintre cele două armate exista câte un inspector al artileriei, iar pe lângă Marele Cartier General se afla Inspectoratul General al Artileriei.

Comparând organizarea armatei române din vara anului 1917 cu cea de la începutul războiului, se poate constata că numărul total al forţelor se micşorase. Cu toate acestea, forţa combativă a armatei române sporise mult ca urmare a înzestrării mai bune, în special cu tunuri şi obuziere cu calităţi superioare. Marea unitate tactică (divizia) era mult mai mobilă, mai manevrieră şi cu putere de foc mai mare. Ca organizare şi înzestrare, divizia română era comparabilă cu diviziile celorlalte armate (rusă, germană, austriacă, ungară, bulgară, turcă) care au luptat pe frontul român.

La sfârşitul perioadei de refacere, armata română era capabilă să desfăşoare operaţii ofensive şi defensive de amploare. Marile unităţi din compunerea ei erau omogene ca organizare, înzestrare şi pregătire pentru luptă.

Participarea artileriei române la operaţiile desfăşurate şi în special la ducerea cu succes a bătăliilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz a dat posibilitatea verificării unor principii de întrebuinţare a artileriei în luptă, a unor metode şi procedee tehnice, îmbunătăţirii acestora în raport cu evoluţia artei militare şi a tehnicii din înzestrare şi îmbogăţirii experienţei trupelor şi cadrelor din comandamentele de la toate eşaloanele.

Campaniile desfăşurate în anii 1916-1917 pe frontul român au contribuit la decantarea de învăţăminte care au generat măsuri deosebite pentru îmbunătăţirea organizării şi înzestrării artileriei române cu tunuri şi obuziere tot mai performante. Chiar după prima campanie, din toamna anului 1916, organizarea artileriei române s-a făcut conform principiului asigurării unei proporţii de cel puţin o baterie pentru fiecare batalion de infanterie, proporţie care exista la mai toate armatele europene. În consecinţă, numărul gurilor de foc din înzestrarea diviziei a crescut simţitor prin organizarea brigăzii de artilerie pe două regimente, unul de tunuri şi altul de obuziere, precum şi prin înfiinţarea celor două baterii: una de tunuri de însoţire şi una de mortiere de tranşee. Pe de altă parte, însă, modificările aduse gurilor de foc precum şi achiziţionarea de material modern din străinătate a dus la diversificarea calibrelor şi modelelor, fapt ce a pus mari probleme de asigurare cu muniţie a unităţilor şi subunităţilor de artilerie. La începutul celor două campanii singurul criteriu de care s-a ţinut seama în organizarea unităţilor de artilerie a fost cel al identităţii caracteristicilor tehnico-tactice în cadrul fiecărei categorii de guri de foc: tunuri uşoare de câmp, obuziere uşoare de câmp, tunuri grele de câmp şi obuziere grele de câmp.

Scoala specială de artilerie nu a funcţionat în timpul războiului. Cu toate acestea, pregătirea artileriştilor a continuat prin cursurile "Scolilor de tragere ale artileriei" organizate la Bârlad începând cu 15 martie 1917. În compunerea acestor şcoli au intrat: "Scoala de tragere a artileriei de câmp şi de munte", "Scoala de tragere a artileriei grele", "Scoala de tragere a artileriei antiaeriene" şi "Scoala de specialişti pentru artilerie". Durata cursurilor acestor şcoli era diferită: de 15, 20 sau chiar 60 de zile. După război, "Scoala de tragere a artileriei" a fost transformată în "Centrul de instrucţie al artileriei" cu reşedinţa la Râşnov.

La 1 februarie 1919, Scoala militară de artilerie, geniu şi marină, care a fost dislocată la Botoşani, revine la Bucureşti. Totodată secţia de geniu se separă de conducerea şcolii, devenind corp aparte. În ianuarie 1920 Scoala specială de artilerie îşi începe activitatea în garnizoana Timişoara.

Artileria română în perioada interbelică şi în al doilea război mondial.

Perioada interbelică reprezintă o etapă importantă în evoluţia artileriei, sub toate aspectele: din punct de vedere al organizării şi dotării, motorizării artileriei grele, apariţiei noilor categorii de artilerie, pregătirii cadrelor şi trupei, dezvoltării şi modernizării întreprinderilor de reparat şi fabricat armament.

Rezultatele acestei etape au fost confirmate din plin în timpul participării artileriei române la războiul antifascist, pe timpul luptelor desfăşurate până la înfrângerea definitivă a Germaniei naziste.

În anul 1939, România avea capacitatea de a mobiliza următoarele unităţi de artilerie: 31 de brigăzi şi 79 de regimente dintre care: 32 aveau în compunere 3 divizioane; 31 aveau în compunere două divizioane; 7 erau regimente de artilerie grea; 9 erau regimente de artilerie călăreaţă.

Izbucnirea marii conflagraţii mondiale găsea armata română în plin proces de modernizare a structurilor sale. Disponibilităţile materiale reduse, imposibilitatea procurării la termenele stabilite a armamentului şi tehnicii de luptă indispensabile trecerii de la faza de deziderat la realitate au influenţat decisiv înfăptuirile în domeniu, în condiţiile unei limitări tot mai drastice a surselor externe de aprovizionare.

La 1 septembrie 1939, disponibilităţile existente în armament şi mijloace de luptă permiteau mobilizarea a: 31 divizii de infanterie; 4 divizii de cavalerie; 4 brigăzi de vânători de munte, incluzând artileria organică. Singurele elemente motorizate erau regimentele de artilerie de corp de armată, subunităţile de cercetare şi o brigadă motorizată. De la dezbatere la realitate, contururile au fost trasate, în ultimă instanţă, de potenţialul militar ce situa ţara într-o postură asemănătoare, chiar dacă tragică, cu cea existentă la angajarea armatei române în primul război mondial.

În timp ce armatele marilor puteri şi-au dezvoltat cu precădere componentele moderne (mari unităţi motorizate, mecanizate şi de artilerie) capabile, prin manevra de foc şi mijloace, să impună în mod rapid decizia pe câmpul de luptă în faţa unor armate lipsite de mijloace de contracarare pe măsură, factorii restrictivi şi-au pus amprenta decisiv asupra înfăptuirilor în domeniul modernizării armatei ţării.

În faţa unor grupări inamice motorizate şi mecanizate, diviziile de infanterie româneşti dispersate de-a lungul frontierelor ţării nu ar fi putut să opună decât o rezistenţă redusă în faţa puternicilor săi adversari. În contextul politico-strategic european existent la sfârşitul lunii august 1939, marcat de grave atentate revizioniste şi fasciste, România se afla singură în faţa blocului Axei.

La data declanşării celui de-al doilea război mondial, în dispozitivul strategic de apărare, organizat în părţile de nord şi vest ale ţării - cele mai ameninţate de agresiunea hitleristo-hortistă - se aflau mari unităţi şi unităţi din compunerea Armatei 1. La acea dată, Armata 1 era unica mare unitate operativă constituită la un asemenea eşalon. La 3 septembrie 1939, Marele Stat Major a ordonat sporirea efectivelor până la nivelul celor de război.

În condiţiile în care România, în anul 1940, era practic înconjurată de unele state care fie că voiau să-i smulgă părţi din teritoriu, fie s-o subjuge, cercurile guvernamentale au considerat că pentru a menţine integritatea ţării, se impuneau concesii de natură economică faţă de principalul factor de putere care îşi disputa supremaţia în zonă - Germania nazistă. Pentru a da consistenţă rezistenţei diplomatice, s-a continuat aplicarea măsurilor militare concretizate prin crearea unor mari unităţi.

În luna septembrie 1940, armata română cuprindea, pe lângă unităţile şi marile unităţi organice şi pe cele cuprinse în planul de mobilizare. Unităţile de artilerie uşoară şi mijlocie erau în continuare în organica marilor unităţi de infanterie, cavalerie sau vânători de munte, în timp ce regimentele de artilerie grea depindeau direct de comandamentele de corp de armată.

La începutul lunii martie 1941, înzestrarea artileriei cu tunuri şi obuziere de câmp, tunuri de munte şi obuziere grele tractate hipo depăşea necesarul, dar caracteristicile tehnico-tactice erau de multe ori depăşite, nesatisfăcând nevoile câmpului de luptă. În ceea ce priveşte obuzierele de munte şi obuzierele grele tractate moto, numărul lor era sub necesar. Muniţia de artilerie era asigurată în cantitate insuficientă.

Constrâns de evoluţia evenimentelor să caute o apropiere de Germania cu scopul declarat al obţinerii garantării frontierelor, generalul Ion Antonescu a decis să angajeze părţi din armata română în războiul împotriva Uniunii Sovietice. În acest scop s-a constituit o grupare autonomă de forţe formată din Armatele 3 şi 4 române şi Armata 11 germană.

Forţa combativă a armatei de uscat române de pe frontul de est era de: 151 de batalioane de infanterie; 53 de escadroane de cavalerie; 4 batalioane de tancuri; 32 de companii antitanc; 159 de baterii de tunuri; 61 de baterii de obuziere; 44 de baterii tunuri lungi; 27 de baterii obuziere grele.

În perioada 1941-1943, o parte din unităţile grupării autonome de forţe care au fost subordonate de comandamentul german au acţionat pe frontul de est. La 17 aprilie 1943 aceste unităţi au fost aduse în ţară.

În campania din est, artileria română a participat cu: 66 de regimente de artilerie, din care 38 de regimente din organica diviziilor de infanterie, 6 regimente de artilerie călăreaţă, două regimente artilerie grăniceri, două regimente de artilerie gardă, două regimente de artilerie moto; 7-12 divizioane artilerie munte (echivalentul a 4 regimente); 8 regimente artilerie grea; 19 divizioane artilerie grea independente; bateriile antitanc din compunerea diviziilor.

Importante schimbări au fost efectuate prin Legea nr. 720 privind "Organizarea forţelor armate" din 28 octombrie 1943. Legea prevedea: schimbarea denumirii Ministerului Apărării Naţionale în Ministerul de Război, pregătirea de război a armatei, încadrarea, dotarea, disciplina şi controlul forţelor armate.

Începând din primele luni ale anului 1944, factorii de decizie militară români au rezolvat probleme complexe privind conservarea şi întărirea capacităţii combative a armatei române în scopul înlăturării dominaţiei Germaniei naziste şi alăturarea ţării la coaliţia antihitleristă.

În anul 1944, România a hotărât să întoarcă armele împotriva Germaniei naziste şi să se alăture coaliţiei antihitleriste în scopul eliberării întregului teritoriu al ţării şi înfrângerii definitive a Germaniei naziste.

Organizarea şi înzestrarea unităţilor şi marilor unităţi au fost îmbunătăţite continuu pe tot timpul perioadei participării României la războiul antihitlerist.

În stabilirea structurii organizatorice a armatei în general şi a artileriei în special, s-au avut în vedere disponibilul în efective, cantitatea armamentului şi tehnicii de luptă existente, caracteristicile terenului de pe teatrul de acţiuni militare pe care urmau să acţioneze trupele române, precum şi prevederile convenţiei de armistiţiu care stipula ca România să participe la războiul împotriva Germaniei şi Ungariei cu 12 divizii. Pe toată durata războiului antihitlerist, armata română a participat cu un număr de divizii superior celui prevăzut, acesta variind între 37 şi 16 mari unităţi.

Marele Stat Major, prin Directiva nr. 63039 din 3 septembrie 1944 şi îndeosebi prin Instrucţiunile speciale nr. 66000 din 6 septembrie 1944, a organizat în detaliu refacerea marilor unităţi ale armatei în vederea participării acestora la război alături de trupele coaliţiei antihitleriste.

Refacerea armatei s-a realizat prin contopirea marilor unităţi întoarse de pe front cu marile unităţi de recruţi, cu subunităţile şi unităţile de marş, realizându-se mari unităţi operative cu o încadrare şi înzestrare corespunzătoare. Au rezultat astfel mari unităţi uşoare, manevriere, capabile să lupte şi să se deplaseze în condiţiile unui teren frământat. Marea unitate tactică de bază a fost divizia, organizată şi dotată astfel încât să poată îndeplini misiuni tactice importante şi să se poată aproviziona prin mijloace proprii cu cele necesare.

Divizia de infanterie avea în compunere: comandamentul diviziei; pluton sau companie de transmisiuni; pluton sau grup de cercetare format dintr-un escadron de cavalerie, o grupă de mitraliere şi 3 aruncătoare 60 mm; companie sau batalion de pionieri; pluton sau companie de poliţie; 3 regimente de infanterie; un regiment de artilerie; una la două baterii antitanc cu 4-6 tunuri cal. 75 mm Reşiţa; formaţiuni de servicii.

Regimentul de artilerie al diviziei era organizat pe trei divizioane - unul de tunuri cal. 75 mm (12 piese), unul de obuziere cal. 100 mm (12 piese) şi unul de aruncătoare cal. 120 mm (12 piese).
Bateria antitanc divizionară dispunea de 6 tunuri cal. 75 mm Reşiţa, un material modern cu o cadenţă de tragere mare, precizie mare, foarte eficace împotriva tancurilor mijlocii şi grele şi cu o mobilitate sporită.

Compania antitanc regimentară dispunea de tunuri antitanc cal. 37 mm sau 47 mm care aveau o eficacitate mică asupra tancurilor germane. Ele au fost folosite cu precădere ca armament de sprijin nemijlocit al infanteriei, misiuni în care au dat rezultate depline, fiind uşoare şi foarte mobile.

Divizia de infanterie dispunea de următoarea cantitate de armament de artilerie: 32 de tunuri antitanc cal. 37 mm sau 47 mm; 6 tunuri antitanc cal. 75 mm Reşiţa; 57 de aruncătoare cal. 60 mm; 27 de aruncătoare cal. 81,4 mm; 12 tunuri cal. 75 mm; 12 obuziere cal. 100 mm; 12 aruncătoare cal. 120 mm. Divizia de infanterie astfel organizată şi sprijinită de către artilerie era capabilă în ofensivă să execute lovituri puternice într-un ritm rapid, iar în apărare să zdrobească ofensiva unui inamic superior.

Divizia de munte avea în compunere aceleaşi elemente ca divizia de infanterie. Divizia de munte avea două grupuri de vânători, similare regimentelor de infanterie, cu câte 3 batalioane fiecare. Artileria diviziei de munte consta din: una la două baterii antitanc dotate cu tunuri cal. 75 mm Reşiţa (6 piese); un grup de artilerie de munte organizat pe 3 divizioane, cu armament specializat pentru tragere în teren muntos (tunuri şi obuziere de munte); în lipsa acestei categorii de armament divizioanele acestor grupuri au fost dotate cu aruncătoare cal. 120 mm. Se poate aprecia că organizarea şi înzestrarea diviziei de munte au corespuns nevoilor luptei în terenul în care trupele române au acţionat.

Divizia de cavalerie a fost organizată şi înzestrată în aşa fel încât să poată executa acţiuni de cercetare, manevre largi, urmărirea inamicului care se retrage şi alte misiuni. Artileria diviziei de cavalerie era organizată similar cu cea a diviziei de infanterie.

Corpul de armată era un eşalon de comandament ce avea rolul de a organiza, conduce şi coordona acţiunile diviziilor care i se subordonau pentru un timp determinat. În organica unui corp de armată existau: un regiment de artilerie grea; un divizion de artilerie antitanc; un batalion de transmisiuni; un batalion de pionieri; o companie de poliţie; formaţiuni de servicii. Regimentul de artilerie al corpului de armată era de artilerie grea motorizată. În compunerea acestuia intrau două divizioane, unul de tunuri cal. 105 mm (12 piese) şi unul de obuziere cal. 150 mm (12 piese). Ambele divizioane erau organizate pe două baterii. Privind organizarea regimentului de artilerie grea, experienţa războiului a dovedit că divizioanele pe două baterii au rezolvat cu dificultate problemele tehnice pentru care regulamentele conţineau prevederi stabilite în funcţie de posibilităţile divizioanelor ternare.

Armata a fost marea unitate operativă din compunerea forţelor române, organizată în aşa fel încât să poată executa conducerea şi să asigure întreţinerea marilor unităţi din compunerea ei. În acest scop, armata avea un stat major cu un personal numeros şi formaţiuni de servicii complexe. În compunerea armatei au intrat: 2 la 4 corpuri de armată; 1 la 2 divizii de cavalerie; 1 la 2 batalioane de transmisiuni; 1 regiment de artilerie antitanc; 1 divizion de artilerie grea independent; două companii poduri; două la trei batalioane drumuri; 1 batalion de jandarmi; o companie de poliţie; o companie chimică; 1 detaşament construcţii linii; formaţiuni de servicii.

Structura organizatorică a trupelor române participante la războiul antihitlerist a avut anumite trăsături proprii, care au influenţat în mod pozitiv tactica şi arta operativă a armatei române, imprimându-le un pronunţat caracter de originalitate. Experienţa câmpului de luptă a confirmat justeţea concepţiei adoptate de către strategii români privind organizarea unităţilor şi subunităţilor de artilerie.

III. Artileria română în perioada postbelică

1. Artileria română în perioada 1945-1989

În perioada postbelică, până în anul 1989, armata română a cunoscut consecinţele transformatoare impuse de aberanta cursă a înarmărilor generată de factorii politici sub semnul zodiei războiului rece.

Între anii 1948-1960, a sporit continuu ponderea artileriei în cadrul marilor unităţi de arme întrunite. Astfel, în anul 1965, această pondere era de 1,5 ori mai mare faţă de perioada celui de-al doilea război mondial. Numărul de subunităţi luptătoare de tip baterie din cadrul diviziei a sporit în perioada respectivă cu 43%.

Începând din luna august 1947, prin "Legea pentru organizarea armatei", în organica diviziei de infanterie intra un regiment de artilerie compus din trei divizioane, iar în organica regimentului de infanterie câte un divizion de artilerie. Existau, de asemenea, regimente de artilerie grea independente şi două brigăzi de artilerie. Conform legii amintite au fost desfiinţate comandamentele de armată şi de corp de armată, în locul lor înfiinţându-se patru comandamente de regiuni militare.

Experienţa celui de-al doilea război mondial a scos în evidenţă faptul că în acţiunile desfăşurate în condiţiile creşterii calităţii mijloacelor de luptă şi a mobilităţii trupelor, rolul artileriei devine din ce în ce mai important. În acelaşi timp, amploarea mereu crescândă a acţiunilor de luptă impunea să se realizeze, în cadrul fiecărui eşalon, o cantitate de guri de foc corespunzătoare asigurării unui grad de independenţă ridicat al acţiunilor din ce în ce mai manevriere. În acest context, se impunea creşterea cantităţii de artilerie din organica unităţilor şi marilor unităţi pentru a le face capabile să îndeplinească un volum sporit de misiuni impuse de lupta modernă şi, totodată, se impunea crearea a noi unităţi şi mari unităţi de artilerie care să permită întărirea unităţilor de arme întrunite care îndeplineau misiuni de luptă importante. De asemenea, s-a conturat necesitatea introducerii în înzestrare a unor noi guri de foc care să sporească posibilităţile trupelor de a duce lupta împotriva blindatelor.

Pentru a asigura o conducere competentă a artileriei, la 1 septembrie 1948, a fost înfiinţat Comandamentul Artileriei ale cărui sarcini de bază au constat în: elaborarea concepţiei de organizare şi întrebuinţare în luptă a artileriei; stabilirea sistemului de pregătire a cadrelor de artilerie; îndrumarea instrucţiei şi verificarea capacităţii de luptă a unităţilor; întocmirea regulamentelor specifice armei; asigurarea cu armament şi muniţii a întregii artilerii.

Comandamentului îi erau subordonate nemijlocit unităţi şi mari unităţi de artilerie, instituţii militare de învăţământ cu profil artileristic (Scoala de ofiţeri şi subofiţeri, Centrul de instrucţie al artileriei) şi diferite formaţiuni (Arsenalul armatei, Fabrica de pulberi, Pirotehnia armatei, Laboratorul de studii şi experimentări, Poligonul de trageri al artileriei).

În anii următori, potrivit concepţiei de dezvoltare a artileriei, corelate cu măsurile de înzestrare cu tehnică nouă, s-a acţionat în direcţia constituirii şi întăririi artileriei batalionare, regimentare, divizionare etc., fapt ce a contribuit la asigurarea caracterului de independenţă al acţiunilor desfăşurate de către aceste eşaloane.

Regimentul de artilerie divizionar avea în organica sa trei divizioane a trei baterii. Corpul de armată avea un regiment de artilerie grea moto compus din trei divizioane.

La data de 28 aprilie 1949, a intrat sub ordinele Comandamentului Artileriei Divizia de artilerie de rupere, formată din: Brigada 1 Artilerie Grea cu Regimentele 5 şi 6 Artilerie Grea; Brigada 8 Artilerie Grea cu Regimentele 14 şi 15 Artilerie Grea; Regimentul 18 Aruncătoare Moto; Regimentul 12 Artilerie Moto; Regimentul 23 Artilerie Moto.

Începând din anul 1949, o bună parte a armamentului de artilerie a fost înlocuit cu guri de foc cu caracteristici superioare: tunul antitanc cal. 57 mm; tunul regimentar cal. 76,2 mm; tunul obuzier cal. 152 mm; obuzierul cal. 122 mm; aruncătorul cal. 160 mm şi cel de cal. 240 mm; aruncătoare proiectile reactive cal. 130 mm.

În 1961 au luat fiinţă unităţile de rachete cu diferite destinaţii, a căror organizare este prezentată în figurile de mai jos.

În anii 1956-1965 dezvoltarea economică a avut înrâuriri asupra capacităţii de apărare. Ca rezultat, artileria a fost dotată cu armament nou: aruncătoare de proiectile reactive, rachete tactice şi operativ-tactice, aparatură pentru cercetare, executarea tragerii şi legarea topogeodezică a dispozitivului de luptă al artileriei. S-au produs noi categorii de muniţii cu efecte superioare. Au fost sporite şi diversificate mijloacele antitanc în cadrul tuturor eşaloanelor, începând de la companie la marea unitate. Au intrat în dotare, alături de autotunurile şi tunurile existente, aruncătoarele de grenade antitanc şi rachetele antitanc dirijate.

Eforturile făcute în direcţia perfecţionării armatei au căpătat un caracter juridic adecvat prin adoptarea în 1972 a "Legii privind organizarea apărării naţionale". În contextul general al măsurilor adoptate pentru traducerea în viaţă a concepţiei privind apărarea patriei, a fost întreprinsă o serie de acţiuni care au dus la perfecţionarea structurii organizatorice a armatei la toate nivelurile. În acest cadru s-au precizat sarcinile şi atribuţiile Comandamentului Artileriei ca organ de concepţie al Ministerului Apărării Naţionale privind organizarea, conducerea şi întrebuinţarea în luptă şi operaţie a armei.

Plecând de la considerentul că, în condiţiile ducerii unor acţiuni de luptă împotriva unui inamic superior din punct de vedere numeric şi bine înzestrat cu mijloace de luptă moderne, creşterea puterii de foc a tuturor eşaloanelor căpăta o importanţă deosebită, s-a acordat atenţie dezvoltării subunităţilor de artilerie batalionare şi regimentare, măririi puterii de foc a artileriei divizionare, de armată şi din rezerva comandantului suprem şi dotării acestora cu armament corespunzător. Un loc însemnat a fost atribuit, în acelaşi timp, mijloacelor de luptă antitanc, prin constituirea unor subunităţi şi unităţi capabile să acţioneze împotriva tancurilor performante.

În perfecţionarea structurii organizatorice a artileriei de la toate eşaloanele şi a dotării acestora s-a avut în vedere realizarea unui acord deplin între posibilităţile mijloacelor din înzestrare şi misiunile pe care lupta le impunea subunităţilor, unităţilor şi marilor unităţi de arme întrunite. Au fost dezvoltate în mod armonios toate categoriile de artilerie, ţinându-se seama şi de particularităţile fizico-geografice ale teritoriului ţării. Ca urmare, ponderea artileriei în cadrul marilor unităţi şi unităţilor de arme întrunite a crescut simţitor. Concomitent au fost precizate principiile asigurării tehnice cu armament şi muniţii, care şi-au găsit reflectarea într-o restructurare a organelor şi formaţiunilor pentru asigurarea cu armament şi muniţii.

În afara tehnicii şi armamentului asimilat anterior, gama produselor realizate a fost extinsă în domeniul armamentului de artilerie, mijloacelor antitanc, a tehnicii de calcul, a aparaturii optice specializate, a mijloacelor de transport şi de luptă, creându-se totodată condiţiile necesare pentru fabricarea în ţară a armamentului complex de artilerie.

Referindu-ne la armamentul de artilerie produs în ţară putem enumera: tunul antitanc cal. 100 mm Md. 1975 şi Md. 1977; obuzierul cal. 152 mm Md. 1981; tunul obuzier cal. 152 mm Md. 1985; tunul cal. 130 mm Md. 1982; aruncătorul cal. 82 mm Md. 1977; aruncătorul cal. 120 mm Md. 1982; aruncătorul de proiectile reactive (21 tuburi de ghidare) cal. 122 mm; aruncătorul de proiectile reactive (40 tuburi de ghidare) cal. 122 mm; aruncătorul de proiectile reactive (40 tuburi de ghidare) containerizat cal. 122 mm Md. 1988; tunul de munte cal. 76 mm Md. 1982; aruncătorul de grenade antitanc A.G.-9 .

2. Artileria română în contextul reformei militare de după 1989

Era post război rece opune logicii cursei pentru cantitate, logica cursei pentru calitate. Opune logicii masificării forţei pe aceea a demasificării ei!

Mediul operaţional viitor nu mai este al armatelor de masă, ci al armatelor de calitate. Este mediul puterii calităţii şi cunoaşterii şi nu al puterii forţei brute. În toate tipurile de acţiuni, de la misiunile altele decât războiul până la cele de război, factorul uman va continua să joace un rol esenţial. Semnificativ în succesul viitoarelor operaţiuni militare este criteriul cunoaşterii şi gradului de educaţie al participanţilor la ostilităţi. Nu cantitatea de tunuri, ci calitatea sistemului de artilerie integrat în structura Forţelor armate angajate în luptă, după cum se vede, are deja relevanţă.

În aceste condiţii este foarte important ca şi în armata română să se conceapă şi să se pună în operă un sistem artileristic capabil să ofere: disponibilitate îmbunătăţită, siguranţă mai mare, timp de ripostă redus, interoperabilitate în NATO, precizie ridicată, eficienţă sporită. În contextul noţiunii de "interoperabilitate" cu sistemele de artilerie din structurile euro-atlantice, artileria noastră este încă deficitară în domeniile: sisteme de conducere şi informaţionale, calibrele armamentului de artilerie şi logistica artileriei (amănunte despre această problemă se pot obţine din lucrarea Gl.bg.dr. Eugen POPESCU: "Rolul, misiunile, întrebuinţarea şi conducerea artileriei din perspectiva integrării euro-atlantice a Armatei României", apărută la Editura militară, Bucureşti, 2002, p.102 şi urm.).

La fel ca şi în armatele occidentale, şi în Armata României termenul "artilerie" înseamnă mai mult decât un simplu tun sau obuzier. Prin artilerie înţelegem sistemele văzute ca un tot unitar, precum sunt elementele componente ale unei fiinţe vii: sistemele de supraveghere, recunoaştere şi de determinări meteo şi balistice; sistemele de comandă şi control; sistemele de armament şi sistemul de foc; sistemul logistic.

În privinţa dotării artileriei cu echipamentele de care este nevoie pentru realizarea capabilităţilor aşteptate, este de remarcat că pentru prima dată, după evenimentele din decembrie 1989, Statul Major al Forţelor Terestre - din iniţiativa şi prin implicarea hotărâtoare a domnului general locotenent Eugen BÃDÃLAN - a elaborat CONCEPTIA ÎNZESTRÃRII FORTELOR TERESTRE. Ca parte componentă a acesteia, Scoala de Aplicaţie pentru Artilerie Terestră şi Artilerie Antiaeriană "Ioan Vodă" a elaborat STRATEGIA ÎNZESTRÃRII ARMEI ARTILERIE.

Modernizarea şi achiziţionarea sistemelor de armament de artilerie trebuie să fie concepute şi realizate prin prisma principalelor tendinţe conturate în acest sens pe plan mondial şi pentru satisfacerea deplină a cerinţelor de interoperabilitate, interschimbabilitate şi capabilitate cu structurile similare ale armatelor statelor membre NATO.

Direcţiile strategice de înzestrare ale artileriei române privesc termene în orizontul anului 2010, 2020 şi, în perspectivă mai îndepărtată, până în anul 2030.

Pe termen scurt şi mediu (2002-2010) se prevede:

  • modernizarea LAROM pentru obţinerea bătăii de 40-45 km cu lovitura cal. 122 mm şi de 80-100 km cu lovitura cal. 160 mm;
  • producerea (achiziţionarea) cel puţin a unui sistem de rachete sol-sol cu bătaie mică (până la 200 km) compatibil cu cele similare din dotarea armatelor statelor membre NATO;
  • integrarea sistemului de conducere a focului ACCS-COMBAT;
  • introducerea în înzestrare a sistemului de telemetre cu laser pentru determinarea şi transmiterea coordonatelor şi vitezelor ţintelor pentru conducerea focului artileriei terestre;
  • proiectarea şi realizarea obuzierului autopropulsat cal. 155 mm cu bătaie mărită;
  • achiziţionarea de sisteme meteorologice standard NATO;
  • realizarea (achiziţionarea) de sisteme de cercetare şi localizare, selectare şi determinare a ţintelor standard NATO;
  • dotarea cu sisteme antiblindate RAD de generaţia 3 şi 3+;
  • achiziţionarea de posturi de observare pe mijloace blindate, dotate cu aparate de vedere pe timp de noapte cu termoviziune.

Pe termen lung, (în orizontul anilor 2011-2020) se prevede:

  • producerea (achiziţionarea) unui sistem de rachete sol-sol cu bătaie medie (300 km);
  • dotarea cu subunităţi de elicoptere antiblindate standard NATO;
  • achiziţionarea de rachete şi avioane de cercetare fără pilot pentru artilerie;
  • modernizarea muniţiilor pentru calibrele de bază;
  • realizarea de muniţie neletală.


În acelaşi mod, conform documentului amintit, este abordată problematica dotării şi modernizării artileriei antiaeriene din Forţele Terestre. În orizontul prefigurat de documentele menţionate este avută în vedere dezvoltarea capacităţii artileriei terestre de a realiza atât apărarea proprie antiaeriană, cât şi apărarea sub acest aspect a forţelor militare dispuse în zona de responsabilitate a Marilor Unităţi şi Unităţilor pe care le sprijină cu foc.

Realitatea de azi ne arată că sistemul artileristic, ca toate sistemele militare, va fi redus în efective, dar mai sofisticat şi mai eficient. În viitor, artileria română va trebui să poată lovi:

  • în adâncime, nemijlocit şi circular,
  • indiferent de nivel,
  • în max. 5 minute,


ţintele sesizate prin oricare din sistemele active de localizare, identificare, determinare şi comunicare a acestora.

Acum, după ce la summit-ul de la Praga am fost invitaţi să intrăm în NATO, datoria noastră, a artileriştilor, este de a sesiza factorii de decizie politico-militară asupra necesităţii orientării României spre un stat european puternic, lider în NATO, cum este Marea Britanie, sau Franţa ori Germania şi apoi să se procedeze la actualizarea strategiilor de dezvoltare şi înzestrare a armatei noastre (renunţându-se astfel la politicile eterogene promovate azi în acest sens).

În funcţie de orientarea politico-militară a statului nostru, structurile militare şi firmele abilitate din România ar urma să angajeze un dialog profitabil cu structurile şi firmele din ţara respectivă, pentru realizarea unor programe comune care să asigure dotarea Artileriei Armatei României cu sisteme de armament standard NATO, asigurându-se totodată un prim pas spre apropierea de ASCA (structură separată în cadrul NATO, compusă din armatele SUA, Marea Britanie, Germania, Italia şi Franţa, având ca scop principal asigurarea compatibilităţii şi interschimbabilităţii între echipamente). În această importantă sarcină este implicată instituţia inspectorului pentru armă, reglementată recent prin ordinul Statului Major al Forţelor Terestre, Nr. I 1029 din 10.03.2003.

Instituţia inspectorului pentru armă, conform acestui ordin, este "structura Forţelor Terestre destinată proiectării şi aplicării politicii de dezvoltare a armei (specialităţii), conducerii procesului de elaborare a actelor normative specifice necesare organizării, coordonării, desfăşurării şi controlului pregătirii pentru luptă şi învăţământului militar. (…) Inspectorul pentru armă îl consiliază pe şeful Statului Major al Forţelor Terestre în problemele ce privesc politica de dezvoltare şi managementul resurselor, având acces în toate marile unităţi (unităţile) de armă din Forţele Terestre şi în cele în care există structuri din arma respectivă". Pe baza acestui document, Comandantul Scolii de Aplicaţie pentru Artilerie Terestră şi Artilerie Antiaeriană "Ioan Vodă" are competenţă în următoarele domenii: managementul resurselor umane ale armei artilerie; elaborarea doctrinei artileriei şi a manualelor pentru luptă; înzestrarea cu sisteme de artilerie, echipamente şi materiale; cercetarea ştiinţifică aplicativă în artilerie; relaţiile internaţionale ale Scolii şi Unităţilor de elită ale artileriei precum şi promovarea artileriei în mediile de informare în masă.