Ministerul Apărării Naţionale (MApN) - Forţele Terestre Române

Infanteria

     Timp de mai bine de 2.000 de ani, de la formarea de către Burebista a statului dac unitar şi centralizat şi până în zilele noastre, poporul român a luptat pentru a exista aici, pe aceste străvechi şi minunate ţinuturi. Lupta pentru recunoaşterea lui s-a realizat cu posibilităţile vremii şi s-a concretizat în plan diplomatic, politic, economic şi nu de puţine ori militar.
 
     Împrejurări istorice vitrege au silit de multe ori poporul român să-şi întrerupă munca paşnică, să pună mâna pe arme, să meargă la fruntarii, sau acolo unde se întrevedea intervenţia străină pentru a-şi apăra dreptul la existenţă şi libertate.

     Spre deosebire de Imperiile Otoman, Habsburgic şi Rus ce-şi întreţineau armate permanente şi cu care a trebuit să ducă lupte grele, la români armata era un fenomen de conjunctură şi de scurtă durată, având ca forţă principală a oştirilor în luptă pedestrimea, organizată pe principiul teritorial. Perioada de glorie militară, a oştirilor lui Mihai Viteazul, Stefan cel Mare şi Sfânt, Iancu de Hunedoara, Mircea cel Bătrân, Vlad ţepeş şi Ioan Vodă cel Cumplit este aceea a afirmării ei, cu un rol decisiv. Nu de puţine ori voievozii şi domnitorii români, funcţie de nevoile luptei împărţeau pedestrimea (infanteria) în grea şi uşoară.

     În baza prevederilor Tratatului de la Adrianopol încheiat la 2 septembrie 1829, în urma Războiului Ruso-Turcia, ţările române au obţinut dreptul de a-şi organiza "un număr de gărzi înarmate permanent", mai bine spus de a-şi înfiinţa propria armată.

     La 30 aprilie 1830 s-a hotărât "formăruirea în Valahia a şase batalioane pedestrime şi şase escadroane călărime a străjii pământeneşti", din care mai târziu s-au înfiinţat trei regimente mixte, a căror locaţie a fost stabilită la Bucureşti, Ploieşti şi Craiova. Concomitent cu această acţiune din ţara Românească, şi în Moldova s-a înfiinţat un batalion de infanterie şi un escadron de cavalerie, apoi din acestea s-a constituit un regiment mixt dislocat în garnizoana Iaşi. Transformările şi progresele înregistrate de infanteria română din acea perioadă şi măsurile pe linia înzestrării, instruirii şi încadrării ei argumentează afirmaţia că, la 30 aprilie 1830, în Principatele Române s-a născut INFANTERIA ROMÂNÃ MODERNÃ.

     Afirmaţia lui Nicolae Bălcescu - precursorul gândirii militare româneşti, că "Pedestrimea, această armă a bătăliei era dispreţuită în Europa când românii simţiră importanţa ei şi îşi organizează pedestrimea lor", stă drept argument că, infanteria împreună cu celelalte genuri de arme şi specialităţi militare, este legată, indisolubil, de istoria poporului român.

     Bazele moderne ale constituirii şi consacrării infanteriei ca armă de sine stătătoare puse la 30 aprilie 1830 au fost continuate ca urmare a procesului revoluţionar de la 1848, a făuririi statului român prin Marea Unire de la 1859 şi a înfăptuirii politicii militare a lui Alexandru Ioan Cuza.

     În anul 1866 , armata Principatelor Unite dispunea de şapte regimente de infanterie şi de trei batalioane de vânători, cu un total de 80 companii. Armamentul de infanterie degradat şi învechit a fost înlocuit cu arme perfecţionate de provenienţă franceză. Învăţământul militar în armă s-a dezvoltat corespunzător cerinţei vremii, iar Scoala Militară de Infanterie şi Cavalerie, care şi-a deschis cursurile în Bucureşti în prezenţa domnitorului Cuza pe 20 septembrie 1862.

     Întreaga evoluţie a infanteriei române a fost strâns legată de trei evenimente majore: Războiul pentru Independenţă din anul 1877 şi cele două conflagraţii mondiale. Se poate aprecia că aceste trei războaie, cât şi perioadele premergătoare şi ulterioare lor, constituie etape distincte în existenţa infanteriei, fiecare marcând progrese evidente în procesul evolutiv al acesteia. Fiecare confruntare militară a oferit o multitudine de concluzii şi învăţăminte privind organizarea, dotarea şi principiile de întrebuinţare în luptă a infanteriei, care au fost temeinic analizate de specialişti, determinând noi fundamentări teoretice şi practice, permanent racordate la realizările din ce în ce mai remarcabile pe linia înzestrării cu armament şi tehnică de luptă.

     Infanteria a participat cu toate forţele sale în Războiul de Independenţă din 1877-1878. Din totalul de 57.000 militari ai Armatei de Operaţii, procentul de reprezentare al infanteriei pe teatrul de acţiuni militare a fost de peste 80%, iar al pierderilor de 91,9%.

     După încheierea războiului, infanteria a primit puşti şi carabine Henry- Martin model 1879, fapt ce a asigurat pentru prima dată în istoria oştirii române în anul 1882, înzestrarea integrală a unităţilor de infanterie cu un singur tip de armă.

     La intrarea României în primul război mondial infanteria mobilizată la 15 august 1916 totaliza 20 de divizii cu 366 batalioane, a constituit aproximativ 80% din forţele care au participat la Războiul de reîntregire a neamului şi a dus greul acţiunilor în cadrul: trecerii Carpaţilor şi ofensivei forţelor române în Transilvania din perioada 14 - 28 august 1916; luptelor înverşunate purtate în Dobrogea şi cu ocazia executării manevrei de la Flămânda; luptelor de apărare de la Sibiu, Munţii Perşani şi zona Braşov, pentru interzicerea trecătorilor Oituz, din zona de curbură a Carpaţilor şi din Valea Jiului; bătăliei de pe Argeş şi Neajlov şi pentru apărarea Bucureştiului şi bătăliilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

     Cu prilejul reorganizării armatei române din anul 1917, s-a adoptat principiul de a se organiza numai atâtea mari unităţi şi unităţi de infanterie câte se puteau dota cu armamentul şi tehnica militare existente, asigurându-se efectivele în cadre şi trupe, precum şi materiale impuse de un război de durată. S-au urmărit ca cele 10 divizii de infanterie rămase în urma reorganizării să aibă o structură organizatorică identică, iar forţa lor combativă să fie comparabilă cu cea a diviziilor inamicului.

     În perioada interbelică, în cadrul procesului de modernizare şi înzestrare a infanteriei, s-a trecut la înlocuirea armamentului uzat şi cu caracteristici tehnico-tactice depăşite cu armament nou la acea dată. Cu toate acestea infanteria nu a dispus în timpul celui de-al doilea război mondial de suficiente mijloace de luptă moderne, fapt ce a influenţat negativ capacitatea de luptă a unităţilor şi marilor unităţi de infanterie. De asemenea, în această perioadă s-a elaborat un sistem complex de pregătire a cadrelor, necesar infanteriei în cadrul şcolilor militare de ofiţeri activi şi de rezervă, de subofiţeri activi şi de rezervă, în Scoala de Aplicaţie şi Scoala Superioară de Război. O atenţie deosebită s-a acordat instruirii luptătorilor şi subunităţilor, precum şi pregătirii de război a comandamentelor, statelor majore şi unităţilor.

     La 22 iunie 1941, infanteria română s-a angajat în epopeea reîntregirii graniţei de est a ţării cu 12 divizii de infanterie a căror efective oscilau între 13.000-15.000 militari. La acţiunile militare din est, între 22 iunie 1941 şi 23 august 1944 în cadrul celor două armate române (3 şi 4) au acţionat 21 divizii de infanterie, reprezentând peste 2/3 din forţele trupelor de uscat angajate în luptă.

     După 23 august 1944, infanteria a avut o contribuţie hotărâtoare la: luptele din capitală şi din interiorul ţării pentru alungarea trupelor germane şi în prima etapă a operaţiei de acoperire; la operaţia de acoperire din 11-20 septembrie 1944; la zdrobirea ofensivei inamicului din Podişul Transilvaniei, Crişana şi Banat şi eliberarea părţii de nord-vest a României; la acţiunile de luptă desfăşurate pe teritoriul Ungariei (operaţiile "Debreţin" şi "Budapesta") în perioada 7 octombrie 1944 - 15 ianuarie 1945 şi la acţiunile de luptă desfăşurate pe teritoriul Cehoslovaciei (operaţiile de pe râurile Hron şi Morava, de la Zvolen-Banska Bistrica, pentru cucerirea munţilor Fatra şi Carpaţii Albi) în perioada 18 decembrie 1944 - 12 mai 1945.

     Jertfa infanteriei de-a lungul istoriei noastre milenare a fost imensă, dar gloria ei este pe măsura faptelor de eroism şi sacrificiilor făcute pentru apărarea gliei străbune. Stau mărturie monumentele şi însemnele memoriale - statui, obeliscuri, busturi, cruci şi plăci comemorative, troiţe - ridicate în ţară, în Bulgaria, Ungaria, Slovacia şi Cehia în memoria eroilor infanterişti morţi pe câmpul de onoare în revoluţia de la 1848, în războiul de independenţă din 1877-1878, în cel pentru făurirea României Mari şi în cel de-al doilea război mondial. Prin toate aceste monumente şi însemne memoriale care sunt borne ale jertfelor şi spiritului de vitejie al infanteriştilor, se pot reconstitui cu uşurinţă itinerariile de luptă ale unităţilor şi marilor unităţi de infanterie. Impresionaţi de rolul precumpănitor al infanteriei pe câmpul de luptă şi de imensele jertfe date în războaie de această eroică armă, unii gânditori militari au numit-o "regina bătăliei".

     După cel de-al doilea război mondial, infanteria a şi-a perfecţionat structurile organizatorice, înzestrarea luptătorilor, subunităţilor, unităţilor şi marilor unităţi cu armament şi tehnică de luptă moderne din producţia internă, în procent de peste 95%, a selecţionat şi pregătit cadrele, comandamentele şi comenzile, modernizat baza materială şi a participat la combaterea efectelor inundaţiilor din anii 1970 şi 1975 şi a cutremurului din 1977.

     După anul 1990, unele unităţi de infanterie au participat la misiuni internaţionale pentru menţinerea păcii în diferite zone de pe glob. Astfel în perioada 1995-1999, cele patru batalioane de Căşti Albastre, constituite în cadrul armei infanterie au participat în Angola, sub egida O.N.U., la cea mai îndelungată misiune românească de menţinere a păcii. În cifre efortul ţării noastre pentru menţinerea păcii în această ţară a însumat 4.530 de militari. În anul 1997, în cadrul operaţiunii "Alba" un număr de 400 de militari din batalioanele de Căşti Albastre, constituiţi în Detaşamentul Român "Sfântul Gheorghe" a contribuit în rândurile forţei multinaţionale de protecţie din Albania la buna desfăşurare a acţiunilor umanitare şi la menţinerea păcii în această ţară. De asemenea, ofiţerii din arma infanterie au participat ca observatori în Republica Moldova şi la graniţa dintre Irak şi Kuweit, iar gradaţii profesionişti au asigurat paza spitalului de campanie românesc din Somalia.

     Militarii români astăzi îşi îndeplinesc cu demnitate, dăruire şi profesionalism misiunile încredinţate, în Afganistan, Irak şi Kosovo, făcând cinste ţării noastre care i-a trimis cu gând de pace pe meleaguri îndepărtate. Aceştia demonstrează valoarea deosebită a resurselor umane ale infanteriştilor români, egali şi uneori chiar superiori altor luptători din armatele cu tradiţii în activitatea de menţinere a păcii.

     Urmărind un proces evolutiv firesc, s-a acumulat o bogată experienţă pe linia reorganizării infanteriei sub toate aspectele. În prezent, aceasta este concepută şi organizată potrivit principiilor luptei armate moderne şi doctrinei noastre militare, astfel încât să constituie o forţă capabilă să îndeplinească cu succes misiunile încredinţate, credibilă şi descurajantă.

     Gradul de implicare al infanteriei în ansamblul acţiunilor Forţelor Terestre este decisiv, fiind determinat de locul, rolul, obiectivele, misiunile şi funcţiile operaţionale în relaţie directă cu principalii factori de risc la adresa securităţii naţionale.

     Infanteria are un loc important în ansamblul Forţelor Terestre deoarece: reprezintă principala componentă a Forţelor Terestre, destinată ca, independent sau împreună cu celelalte arme, să desfăşoare acţiuni militare decisive, în orice zonă de operaţii şi pe orice direcţie a teritoriului naţional; este o forţă capabilă să realizeze prezenţa, extinderea, continuitatea şi dominaţia în teren şi să susţină în orice moment toată gama acţiunilor militare, iar structurile din compunerea sa sunt prezente pe întregul teritoriu naţional.

     În acest ceas aniversar, gândurile ne poartă către izvoarele de nesecat ale acestei nobile arme, către nesfârşitele jertfe şi prinosuri de sânge închinate apărării valorilor naţionale fundamentale şi ni se întorc în prezent pentru a ne determina să ne ridicăm la înălţimea valorii înaintaţilor noştri şi să facem ca arma infanterie să dăinuie în Armata României.