Începuturile artileriei se pierd în negura vremurilor, desi notiunea de artilerie a apărut destul de recent la scara istoriei, pe la mijlocul veacului al XV-lea. Termenul "artilerie" derivă din verbul arhaic francez "artiller", care înseamnă arta de a construi si mânui, pe timpul luptelor, diferite masini de război.

Dar această masină de război, cum este tunul, nu este o masină oarecare! "În această masină (tun) se razimă toată puterea pedestrimii, toată splendoarea călărimii, cu un cuvânt toată puterea războiului", observa cronicarul polonez L. Gorecki! De aceea, comandantii militari, din toate timpurile, au învătat că Stiinta folosirii acestei arme puternice este o datorie pentru ei. Napoleon o spune direct: "Un comandant care nu stie să folosească această puternică armă din subordine, care nu are consideratii pentru nevoile artileriei nu ar trebui să o comande niciodată".            Si în istoria armatei noastre, ca pretutindeni în lume, artileria a tinut pasul cu timpul. Ea a cunoscut dezvoltările pe care le-a cerut necesitatea îndeplinirii misiunilor ce i-au fost puse înainte de către strategi. Mai întâi cerintele de cantitate, apoi, tot mai mult influentată de costuri, cerintele de calitate! Iar astăzi asistăm la o nouă provocare: artileria trebuie să facă pasul spre devenirea ei sistem integrat si integrant pe câmpul de luptă 3D, controlat informational.            Artileria continuă să fie principala fortă de sprijin cu foc din compunerea Fortelor terestre. Si, mai mult, ea nu este doar o simplă armă, ci, astăzi, a devenit "un domeniu complex de aplicare a Stiintelor" (Gl.bg. dr. Eugen POPESCU). Sau, după cum scria generalul Alexandru Tell în primul număr al Revistei artileriei, "cunostintele armei noastre formează o stiintă proprie care îmbrătisează tot felul de arme".

           1. O datã memorabilã în istoria artileriei române: 10 noiembrie 1843. Prima Baterie de artilerie.

           În anul 1843, domnitorul ţãrii Româneşti, Gheorghe Bibescu, întreprinde o cãlãtorie la Constantinopol. La înapoiere sultanul îi dãruieşte patru tunuri cu ţeava din bronz (calibru 80 mm) ca "sã slujeascã întru paza bunei rânduieli şi liniştei obşteşti".

           In ce context istoric are loc aceastã danie?

           Dominaţiile strãine - îndeosebi dominaţia otomanã şi a domniilor fanariote - au slãbit ţara din toate punctele de vedere, inclusiv sub aspectul potenţialului ei militar. Un eveniment care a grãbit procesul de renaştere a armatei naţionale a fost pacea de la Adrianopol, încheiatã în urma rãzboiului ruso-turc din anii 1828-1829. În baza "Regulamentului ostãşesc pentru miliţia naţionalã a Principatului Valahiei" şi a "Regulamentului pentru miliţia naţionalã a Moldovei", în anul 1830 s-a trecut la organizarea noilor oştiri pãmântene.

           În anul 1835, Adunarea Naţionalã din ţara Româneascã a propus introducerea artileriei în organizarea armatei naţionale. Motivând necesitatea reînfiinţãrii acestei arme, membrii adunãrii fãceau referiri la tradiţia ei, arãtând cã este necesarã "cumpãrarea de tunuri pentru desãvârşirea şi împodobirea organizaţiei regulatei oştiri ce avem, cum şi spre cuviinţa sãrbãtorilor naţionale, pentru un stat ca acesta, care şi mai înainte nu era lipsit de aceastã podoabã". Dar abia în anul 1841 a fost întocmit un proiect de lege pentru constituirea primei baterii de artilerie. Numai cã lipseau tunurile. Abia în anul 1843, la 10 noiembrie, prin Porunca Domneascã nr. 198, dupã ce Gheorghe Bibescu primeşte de la sultan cele patru tunuri, s-a legiferat înfiinţarea primei baterii de artilerie a ţãrii Româneşti şi încadrarea acesteia cu ofiţerii, subofiţerii şi militarii necesari. Primul comandant al primei baterii de artilerie a fost cãpitanul Pavel Lenz, iar locotenenţii Scarlat Ciocârlan şi Nicolae Haralambie, primii sãi subalterni.

           10 noiembrie 1843 este pentru istoria artileriei române o datã memorabilã, un nou punct de plecare, ce marcheazã începutul procesului devenirii artileriei moderne în ţara noastrã.

           În anul 1835 Moldova avea doar un singur tun. Abia în anul 1849, când noul domnitor, Grigore Al. Ghica, prezent la Constantinopol cu ocazia investiturii, primeşte din partea sultanului 5 tunuri, se constituie şi în Moldova prima baterie de artilerie, formatã din 6 tunuri trase de atelaje a câte 4 cai. Încadrarea a fost fãcutã cu ofiţerii şi militarii care efectuaserã pregãtirea în Rusia precum şi cu ofiţeri şi soldaţi luaţi de la unitatea de infanterie din Iaşi.

            2. Primul divizion de artilerie (1854) şi primul regiment de artilerie (1860)

            1843-1850 sunt anii organizãrii primelor baterii de artilerie în ţara Româneascã şi Moldova, a înfiinţãrii unor turnãtorii proprii în Munţii Apuseni, a folosirii tunurilor în luptele purtate pentru realizarea unor idealuri la care poporul român aspira de veacuri.

           Anii care au urmat au constituit, pe multiple planuri, expresia aceluiaşi proces evolutiv al artileriei române. În anii 1853-1854 bateriile de artilerie din ţara Româneascã şi Moldova au luat parte la rãzboiul ruso-turc, distingându-se prin precizia tragerilor executate în luptele de la Brãila, Gura Ialomiţei, Vadul Silistrei, Ostrov etc. Dupã terminarea rãzboiului, pentru o perioadã de aproape cinci ani, oştirile ţãrilor române au rãmas fãrã artilerie, pentru cã trupele ţariste, la retragerea lor au luat cu ele şi materialul cu care erau dotate bateriile române.

           În anul 1855, pentru instruirea servanţilor din Moldova au fost aduse la Iaşi, de la Galaţi, douã tunuri care zãcuserã în Dunãre de pe timpul rãzboiului ruso-turc din anii 1828-1829.

            În luna februarie 1857 au fost achiziţionate din Austria 6 tunuri, 2 obuziere, 8 chesoane, precum şi caii cu harnaşamentul necesar. Cu acest material a fost constituitã o baterie de artilerie cãlãreaţã formatã din 8 piese, comandatã iniţial de cãpitanul Filipescu şi apoi de cãpitanul Tobias Gherghel. Aceastã baterie a fost dealtfel singura baterie existentã în Principatele Române pânã în anii Unirii.

           Dupã Unire, în anul 1859, ca urmare a faptului cã Rusia a înapoiat principatelor tunurile luate în 1854, s-au constituit încã trei baterii de artilerie: una pedestrã în Moldova, comandatã de cãpitanul Enric Herkt, şi douã în ţara Româneascã: una cãlãreaţã, sub comanda cãpitanului George Manu, şi una pedestrã, sub comanda cãpitanului Nicolae Haralambie. Cele douã baterii din ţara Româneascã s-au constituit în primul divizion de artilerie al armatei române, al cãrui comandant a fost colonelul Scarlat Ciocârlan.

           Conform unui decret dat de domnitorul Cuza la 21 decembrie 1860, cele patru baterii existente s-au contopit, constituindu-se astfel primul Regiment de artilerie al armatei române moderne (organizat pe douã divizioane), al cãrui comandant a fost maiorul Tobias Gherghel. Ajutorul şefului regimentului a fost numit maiorul Haralambie Nicolae, şeful divizionului întâi a fost numit cãpitanul Herkt Enric, iar şeful divizionului al doilea a fost numit cãpitanul George Manu.

           3. Înfiinţarea "Direcţiei stabilimentelor de material de artilerie", construirea Arsenalului, Pirotehniei şi Fabricii de pulbere.

            De la începuturile organizãrii ei pe fundamente moderne, artileria se impune ca o armã complexã. Devenirea ei priveşte nu numai organizarea, ci şi, dotarea, reglementarea şi instrucţia.

           Existenţa şi funcţionarea ei ridicã probleme de ordin logistic din ce în ce mai grele. "Prãfurii"-le, atelierele de reparat armament, precum şi depozitele existente încã dinaintea Unirii Principatelor, atât în Moldova, cât şi în ţara Româneascã, nu mai satisfãceau exigenţele în creştere impuse de funcţionarea structurilor acestei arme. Se cerea, de asemenea, o concepţie unitarã şi o coordonare eficientã în acest domeniu vital pentru capacitatea artileriei de a-şi îndeplini misiunile, cum este cel al asigurãrii cu material, muniţii şi al întreţinerii.

           De aceea, la 26 august 1861, colonelul Ion Ghica, noul ministru de rãzboi al Principatelor Unite, adreseazã domnitorului Al.I.Cuza un raport în care aratã necesitatea înfiinţãrii unei fabrici de armament. Iatã un fragment din expunerea de motive a colonelului Ghica: "Astãzi când înãlţimea Voastrã doreşte ca armata sã ajungã scopul pentru care ţara a creat-o, astãzi când suntem în ajunul organizãrii unei capsulãrii şi fonderii de proiectile, dezvoltarea ce va lua prin aceasta stabilimentele de material de artilerie nu mai permite a le lãsa în starea în care se aflã". În consecinţã ministrul de rãzboi propune înfiinţarea "Direcţiei stabilimentelor de material de artilerie" care sã se ocupe cu: construirea trãsurilor de artilerie (chesoane şi antetrene, pentru transportul muniţiei), depozitarea şi repararea armelor, fabricarea de pulbere, depozitarea pulberii, turnarea proiectilelor de artilerie. Este emis Înaltul ordin de zi nr. 254 pentru centralizarea "atelierelor, fabricilor de pulbere, capsulãria şi fonderia din diferite pãrţi ale ţãrii, sub numirea de Direcţia stabilimentelor de materiale ale artileriei".

           La 23 noiembrie 1861, în baza aprobãrii domnitorului Al.I.Cuza, este emis Înaltul ordin de zi nr. 344 prin care Direcţia Stabilimentelor de material de artilerie se organizeazã pe 3 secţii: Pirotehnie, Arsenalul de construcţii al armatei şi Fabrica de pulbere.

           4. Primele reglementãri privind conducerea, instrucţia şi întrebuinţarea în luptã a artileriei.

           Concomitent cu mãsurile de dotare şi organizare (între timp, concomitent cu achiziţionarea de armament de artilerie belgian şi francez, se mai înfiinţeazã baterii de artilerie), viaţa în bunã rânduialã în cadrul acestei arme cere reglementãri speciale privind conducerea, instrucţia şi folosirea în luptã.

           În perioada Unirii Principatelor pregãtirea ofiţerilor care au încadrat bateriile de artilerie s-a fãcut îndeosebi în şcolile militare comune tuturor armelor, şcoli înfiinţate încã din anii 1847 (la Bucureşti) şi 1856 (la Iaşi) şi apoi unificate, în 1860. Un numãr restrâns de ofiţeri au fost trimişi pentru specializare în strãinãtate, la şcolile sau unitãţile de artilerie in Rusia, Prusia, Belgia, Franţa.

           La baza pregãtirii cadrelor de comandã şi a trupei iniţial au stat regulamentele strãine, traduse în limba românã, precum şi experienţa celor câţiva ofiţeri de artilerie pregãtiţi în strãinãtate. Ofiţerii mai tineri s-au format în cadrul bateriilor, învãţând de la cei vârstnici sau prin aplicare noilor regulamente în procesul de instruire a trupei.

            În 13 mai 1860 apare "Legea pentru instrucţiunea armatei Principatelor Unite Române" cu modificãri importante privind statutul corpului subofiţerilor de toate armele. Aceastã lege prevedea înfiinţarea la Bucureşti "de detaşamente model de toate armele pentru formarea de instructori ai armatei" (care erau subofiţeri n.a.).

           În septembrie 1860 este publicat în Monitorul oastei primul regulament de trageri pentru artileria românã, întocmit de maiorul George Manu şi intitulat "Teoria dãrii". Semnificativ pentru acel timp este faptul cã acest regulament (constituit, de fapt, dintr-un ciclu de studii al autorului) a tratat probleme de cea mai mare actualitate pentru noua etapã de organizare a artileriei române, ca de pildã: principiile organizãrii artileriei, organizarea instrucţiei de specialitate şi a tragerii, executarea focului asupra obiectivelor fixe şi în mişcare, explicarea fenomenelor de balisticã interioarã şi exterioarã pe bazã de scheme şi schiţe etc.).

            În decembrie 1860 este publicatã "Legea organizãrii puterii armate" potrivit cãreia în cadrul armatei române se constituie "Corpul de artilerie", compus din statul major al armei şi unitãţile de artilerie.

           În fapt, nucleul statului major al artileriei a luat fiinţã abia în anul 1862, dupã unificarea ministerelor de rãzboi din ambele Principate, când s-a centralizat evidenţa personalului şi muniţiei. Tot în acest an, în octombrie, se înfiinţeazã "Inspectoratul armelor speciale" care are ca sarcinã conducerea instrucţiei în unitãţile de artilerie şi geniu şi supravegherea activitãţii productive în întreprinderile de fabricat muniţie şi armament şi în atelierele de reparat tehnica de luptã.

           În septembrie 1864 este tipãrit şi transmis la unitãţile de artilerie "Regulamentul asupra manevrelor şi evoluţiilor bateriilor înhãmate de tunuri de patru, ghintuite". Regulamentul cuprindea o serie de prevederi pentru instrucţia întrunitã a bateriei de artilerie, trecerea de la o formaţie la alta, punerea în poziţie de tragere, modul de executarea focului în diferite forme ale luptei, pãrãsirea poziţiei de tragere şi deplasarea bateriei într-o altã poziţie.

           În octombrie 1865 apare "Regulamentul asupra serviciului la gurile de foc ghintuite", în baza cãruia s-a executat serviciul la tunuri în unitãţile de artilerie ale armatei române. Regulamentul cuprinde mai multe capitole care se referã la: noţiunile privind elementele traiectoriei, corecţia de derivaţie şi unghiul de teren şi de înclinaţie a roţilor, descrierea şi mânuirea înãlţãtorului, modul de apreciere a distanţei, funcţiile servanţilor la tun, instrucţia întrunitã a acestora, instrucţia plutonului de artilerie, a bateriei ş.a.

           În octombrie 1867 este tipãrit "Regulamentul exerciţiilor tunarului cãlare", pe baza cãruia începe sã se execute instrucţia cãlare în unitãţile de artilerie ale armatei române.

           5. Primele mãsuri vizând pregãtirea ofiţerilor armei artilerie.

           În mai 1872, în baza propunerilor generalului Ion E. Florescu, ministrul de rãzboi, în cadrul Scolii Militare de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti, s-a înfiinţat, prin Înaltul Decret nr. 824/1872, o secţie pentru armele speciale, între care a fost şi artileria. Aceastã mãsurã dã Scolii Militare de Infanterie şi Cavalerie (înfiinţatã în anul 1847) un caracter mixt, pregãtirea elevilor urmând douã direcţii: pregãtirea elevilor ca ofiţeri în arma infanteriei şi cavaleriei, şi pregãtirea, apoi, a ofiţerilor-elevi care urmau specializarea în armele artileriei şi geniului. Dar, totodatã, se constatã prin aceastã mãsurã un important progres. Se recunoştea prin aceasta cã pentru mânuirea armamentului de artilerie nu sunt suficiente cunoştinţele ce dau calificare unei persoane ca ofiţer de infanterie. Ofiţerul de artilerie trebuia sã ştie ceea ce ştie ofiţerul de infanterie şi încã ceva, ce îi dã o calificare aparte: ştiinţele care fundamenteazã tactica şi tragerile artileriei, pe de o parte, şi arta întrebuinţãrii în luptã a artileriei pe de altã parte; şi nu în ultimul rând, ştiinţa de a lucra în echipã.

           Conform Înaltului decret nr. 1283 din 19 iulie 1872, a intrat în vigoare "Regulamentul şcolilor regimentare, divizionare, şcolilor fiilor de militari, şcolii militare de infanterie şi cavalerie, şcolii speciale de artilerie şi geniu şi şcolii ofiţerilor de orice armã".

           La 10 octombrie 1872, prin Înaltul decret nr. 1900, se înfiinţeazã corpul guarzilor de artilerie şi geniu, format din trei categorii de guarzi: clasa I, asimilaţi gradului de cãpitan, clasa a II-a, celui de locotenent, clasa a III-a, celui de sublocotenent. Cadrele pentru funcţiile de guarzi de artilerie nu erau pregãtite în şcoli, ci se calificau în unitãţi, asemenea sistemului folosit pentru calificarea personalului administrativ, pentru perioada respectivã. Datoritã acestui fapt, cadrele recrutate pentru aceste funcţii purtau în perioada de calificare denumirea de "elevi guarzi" fiind asimilaţi la drepturi ca sergenţii sau subofiţerii. Potrivit decretului amintit, în funcţia de guarzi artilerie clasa a III-a puteau fi numiţi sergenţii care aveau stagiul militar satisfãcut, precum şi cei care aveau cel puţin trei ani de serviciu militar, din care unul în gradul de sergent, dar cu obligaţia susţinerii unui examen de calificare.

           În luna septembrie 1875 se desfiinţeazã "Inspectoratul armelor speciale" şi ia fiinţã "Inspectoratul artileriei", la conducerea cãruia este numit colonelul George Manu.

           6. Ordinea de bãtaie a artileriei stabilitã prin Înaltul decret nr. 1945 / 9 octombrie 1876.

           În scopul perfecţionãrii structurii organizatorice a oştirii române şi asigurãrii cu cadre bine pregãtite, capabile sã asigure conducerea trupelor pe câmpul de luptã, se hotãrãşte prin Înalt decret ordinea de bãtaie a armatei române. Pentru artilerie s-a stabilit urmãtoarea ordine de bãtaie:

            - Secţia artilerie din Marele Cartier General, încadratã de colonelul Eracle Arion şi maiorul Dimitrie Dumitrescu-Maican;

           - Artileria Diviziei 1 infanterie, formatã din 2 baterii din Regimentul 2 artilerie şi o coloanã de muniţii, comandant I.Carp;

           - Artileria Diviziei 2 infanterie, formatã din 5 baterii din Regimentul 2 artilerie şi o coloanã de muniţii, comandant locotent-colonelul Alexandru Coslinski;

           - Artileria Diviziei 3 infanterie, formatã din 4 baterii din Regimentul 1 artilerie şi o coloanã de muniţii, comandant colonelul Enric Herkt;

           - Artileria Diviziei 4 infanterie, formatã din 3 baterii din Regimentul 1 artilerie, comandant locotenent-colonelul Nicolae Dabija;

           - Rezerva de artilerie, formatã din 6 baterii de artilerie şi o coloanã de muniţie.

           În baza Înaltului decret nr. 267 din 18 aprilie 1877, toate regimentele de artilerie sunt încadrate cu medici, farmacişti şi veterinari.

           Într-un interval de timp relativ scurt, artileria românã a cunoscut o dezvoltare remarcabilã. Putem spune cã în anii domniei lui Al. I. Cuza şi pânã la rãzboiul pentru independenţã din anul 1877 s-au pus bazele organizãrii artileriei române moderne, înzestrãrii acesteia cu tehnicã de luptã la nivelul celor mai dezvoltate state din Europa acelui timp, creãrii unei industrii proprii de armament şi muniţii şi pregãtirii cadrelor în concordanţã cu evoluţia artei militare universale.

           Organizarea şi pregãtirea artileriştilor în perioada menţionatã a fost verificatã sever pe câmpul de onoare, în timpul rãzboiului pentru independenţã. Oportunitatea şi precizia focului executat asupra fortificaţiilor inamicului, asupra rezervelor şi artileriei inamicului s-au împletit cu eroismul artileriştilor noştri, care s-au dovedit a fi nu numai experţi în mânuirea traiectoriilor, ci şi oameni cu un caracter aparte pe al cãror cuvânt unitãţile şi subunitãţile de dorobanţi, cãlãraşi s-au putut bizui în luptã.

           Ulterior acestei mari încercãri, precum a fost rãzboiul pentru independenţã, s-au luat mãsuri menite sã optimizeze şi sã perfecţioneze armata în întregul ei, precum şi artileria. La baza tuturor acestor mãsuri au stat: experienţa şi învãţãmintele rãzboiului din anii 1877-1878, stadiul evoluţiei armamentului, nivelul organizãrii şi înzestrãrii armatelor din principalele state europene, concluzii ce au rezultat din desfãşurarea rãzboaielor sârbo-bulgar din 1885, anglo-bulgar din 1899-1900, ruso-japonez din 1904-1905 şi altele.

           Transformãrile ce au avut loc în armata noastrã au dus la crearea unei noi structuri organizatorice, înfiinţarea unui mare numãr de unitãţi şi mari unitãţi, contopirea armatei permanente cu unitãţile teritoriale, dotarea trupelor cu armament şi tehnicã de luptã, crearea unor noi instituţii de învãţãmânt militar şi a Scolii superioare de rãzboi.

           1. Organizarea şi înzestrarea artileriei române (1878 - 1916)

           Organizarea artileriei
Considerentele care au determinat modificãrile structurale în cadrul armatei române au stat şi la baza organizãrii şi înzestrãrii unitãţilor de artilerie. Noile cerinţe ale câmpului de luptã, multitudinea misiunilor şi rolul tot mai important al artileriei în luptã au dus la împãrţirea artileriei în categorii bine distincte. În concordanţã cu întrebuinţarea diferitelor guri de foc pe câmpul de luptã, cu mãrimea calibrelor etc. au fost create urmãtoarele categorii de artilerie: artileria de câmp, artileria de munte, artileria de cetate şi artileria antiaerianã.

           Artileria de câmp, în cadrul cãreia la început s-a fãcut distincţia între artileria divizionarã şi artileria de corp de armatã, s-a completat treptat şi cu alte categorii: artileria cãlãreaţã, artileria grea, artileria regimentarã, artileria teritorialã.

           Artileria de munte s-a dezvoltat mai încet în raport cu celelalte categorii de artilerie. Prima baterie de artilerie de munte a fost înfiinţatã în anul 1883, iar a doua în anul 1884. În anul 1913 a fost înfiinţat Divizionul de tunuri de munte de 75 mm (Curtea de Argeş) constituit pe patru baterii. Dupã aproape doi ani, la 1 ianuarie 1915, a fost înfiinţat şi Divizionul de tunuri de munte de 63 mm. În anul 1916 cele douã divizioane au fost unite în Regimentul 1 artilerie munte, cu reşedinţa la Târgu-Jiu. Fiecare divizion avea în compunerea sa câte trei baterii.

           Artileria de cetate, denumitã iniţial artilerie de asediu, a fost creatã ca o categorie distinctã datoritã executãrii lucrãrilor de fortificaţii din jurul oraşului Bucureşti şi din zona Focşani-Nãmoloasa-Galaţi. Primele subunitãţi, douã companii de asediu, au fost înfiinţate la 1 aprilie 1885. Acestea au fost ataşate Regimentului 2 artilerie, care rãspundea de pregãtirea de luptã a militarilor, încadrarea cu efective şi asigurarea cu cele necesare traiului şi instrucţiei. În aprilie 1888 au luat fiinţã încã douã companii de asediu, care au constituit, împreunã cu cele douã companii existente, Batalionul de asediu, subordonat tot Regimentului 2 artilerie. La 1 aprilie 1890 acestui batalion i s-au adãugat încã douã companii, devenind unitate corp aparte. La 22 mai 1890 a luat fiinţã Regimentul 1 de asediu, organizat pe douã batalioane, fiecare a cinci companii. Între anii 1893-1894 numãrul companiilor de asediu a fost sporit la douãzeci. Batalionul de asediu de la Bucureşti s-a transformat în Regimentul 2 artilerie de asediu.

           Fiecare regiment avea în compunere câte 10 companii de asediu. Odatã cu aceastã restructurare s-a schimbat şi denumirea de artilerie de asediu în "artilerie de cetate", mai apropiatã de destinaţia noii categorii de artilerie. În anul 1895 iau fiinţã comandamentele Regiunii întãrite Focşani şi Cetãţii Bucureşti. Ca urmare, Regimentul 1 artilerie de cetate a fost subordonat Comandamentului Regiunii întãrite Focşani, iar Regimentul 2 artilerie de cetate a fost subordonat Comandamentului cetãţii Bucureşti. Comandantul Comandamentului Regiunii întãrite Focşani a fost generalul Mihail Pastia. La comanda Comandamentul cetãţii Bucureşti a fost numit generalul Eracle Arion. În anul 1913 Regimentul 1 artilerie de cetate a fost desfiinţat, în locul acestuia luând fiinţã trei divizioane independente în garnizoanele Focşani, Nãmoloasa şi Galaţi. Ca urmare, Regimentul 2 artilerie de cetate a devenit Regimentul 1 artilerie de cetate. În toamna anului 1915, cu numai un an înaintea intrãrii României în rãzboi, s-a hotãrât desfiinţarea completã a artileriei de cetate, piesele fiind scoase din lucrãrile de fortificaţie. Majoritatea tunurilor de cetate uşoare au intrat în compunerea artileriei regimentare, tunurile mijlocii şi grele constituind artileria grea şi artilerie pentru lupta împotriva aeronavelor.

           Artileria antiaerianã a luat fiinţã la 15 august 1916, odatã cu constituirea Corpului apãrãrii antiaeriene, sub comanda cãpitanului Gheorghe Ciurea. Corpul a fost compus din 6 baterii de tunuri de 75 mm, o baterie de tunuri de 57 mm, 8 secţii de mitraliere, 20 secţii de proiectoare de 90 cm şi 22 posturi de observare. Toate aceste unitãţi au fost afectate oraşului Bucureşti, pentru apãrarea împotriva aeronavelor. În preajma intrãrii României în rãzboi, în vederea apãrãrii antiaeriene a Depozitului de muniţii de la Lãculeţe, a Fabricii de pulbere de la Dudeşti şi a podului de la Cernavodã, Corpul apãrãrii antiaeriene a fost întãrit cu încã 16 tunuri calibrul 75 mm, md. 1880, 7 tunuri de 57 mm (modificate de locotenent-coloneii Gabriel Negrei şi Stefan Burileanu) şi 8 mitraliere.

           Înzestrarea artileriei române (1878-1916)
În ce priveşte înzestrarea artileriei române, istoria consemneazã pentru aceastã perioadã grija manifestatã de responsabilii de atunci pentru achiziţionarea celui mai bun material al vremii şi în deplinã concordanţã cu nevoile armatei române şi ale diversificãrii misiunilor artileriei.

           Pentru artileria de câmp, tunurile de 78 mm se dovediserã depãşite. Ca urmare, noile unitãţi, înfiinţate în 1881, 1883 şi 1892 au fost înzestrate cu tunurile cele mai moderne atunci - cele sistem "Krupp", cu ţeava din oţel, calibrul 75 mm şi 87 mm (ambele model 1880).

           În anul 1902 a fost introdus în serviciu obuzierul de 120 mm, md. 1901. Acesta a fost primul nostru obuzier de câmp, primul material cu tragere repede (legãturã elasticã între ţeavã şi afet), primul care folosea lovituri având încãrcãtura de azvârlire în cartuş metalic şi proiectilul prevãzut cu brâu forţator din aramã.

           În înzestrarea artileriei de câmp cu tehnicã perfecţionatã, o valoroasã contribuţie au adus-o constructorii de guri de foc români. În anul 1898, colonelul N. Perticari a proiectat un tun de câmp cu tragere repede (calibrul 68 mm), al cãrui prototip a fost realizat la uzinele St. Chamond din Franţa. Acest tun, cu o ţeavã mai lungã decât a altor guri de foc similare, putea sã tragã un singur fel de proiectil, cu un efect deosebit de puternic. Având o formã aerodinamicã, acest proiectil suplinea atât obuzul exploziv, cât şi şrapnelul. Gloanţele din interiorul proiectilului erau dispuse dupã un sistem conceput de inventator, realizând o mare densitate de lovire la ţintã. Din pãcate, factorii de decizie fiind, probabil, prea legaţi de interesele industriei germane de armament, au refuzat sã fabrice tunul realizat de colonelul Perticari.

           Prin contribuţia unui grup de ofiţeri români de excepţie, Toma Ghenea, Dumitru Iliescu, Eugeniu Lucescu, Vasile Rudeanu şi Gabriel Negrei a fost realizat "tunul de câmp cu tragere repede, calibrul 75 mm, md. 1904", cu caracteristici comparabile cu ale celor mai moderne tunuri din Germania, Franţa şi Rusia. Fabricarea acestui tun a fost executatã în strãinãtate, primele exemplare fiind primite în anul 1904 de cãtre bateria de elevi din Scoala militarã de artilerie, geniu şi marinã.

            Al doilea material de artilerie, sistem propriu, prevãzut cu legãturã elasticã, a fost obuzierul de 105 mm. El a intrat în înzestrarea artileriei noastre în anul 1912, dupã experienţe şi modificãri fãcute timp de doi ani de cãtre ofiţerii români. Prin bãtaia maximã ce o realiza (6500m) şi prin greutatea sa micã, acest obuzier era superior celui mai modern obuzier de câmp existent în acea vreme în Europa. Tot în 1912, la Uzinele "Schneider" din Franţa, unde a fost realizat şi obuzierul de 105 mm, a mai fost fabricat şi obuzierul greu de 150 mm, în baza caietului de sarcini şi condiţiilor tehnice impuse de ofiţerii români de artilerie.

           Eficacitatea celor douã obuziere, construite în Franţa în conformitate cu condiţiile tehnice cerute de ţara noastrã, a fost doveditã în timpul primului rãzboi mondial. Jumãtate din numãrul obuzierelor de 150 mm, comandate de România la Uzinele "Schneider", au fost oprite de guvernul francez şi întrebuinţate în anii rãzboiului pe fronturile din Franţa şi Belgia. Ele au fost considerate cele mai moderne obuziere grele de câmp de care dispuneau aliaţii.

           Artileria de munte a fost dotatã cu tunuri sistem "Armstrong" (Anglia), calibrul 63 mm md. 1883, precum şi cu tunuri de 75 mm.

           Artileria antiaerianã a fost dotatã cu tunuri de 57 mm transformate din tunurile de cetate. Locotenent-coloneii Stefan Burileanu şi Gabriel Negrei s-au remarcat prin studiile şi proiectele pe care le-au întocmit pentru transformarea acestor tunuri.

           2. Pregãtirea ofiţerilor şi instrucţia artileriştilor în perioada 1878-1916. Prima Scoalã de ofiţeri de artilerie de sine stãtãtoare.

           Mãsura luatã în anul 1872, vizând pregãtirea ofiţerilor de artilerie în cadrul Scolii militare de infanterie şi cavalerie, a condus în timp la neajunsuri majore. La acestea s-a referit Raportul ministrului de rãzboi, generalul Slãniceanu, din care citez: "Scoala militarã de infanterie şi cavalerie era organizatã pânã acum - scrie generalul n.a. - în prevederea ca ofiţerii ieşiţi din aceastã şcoalã sã posede elementele trebuitoare pentru a putea servi în toate armele, precum şi partea teoreticã din cursurile de artilerie, fortificaţie şi mai cu seamã cursul complementar de matematici, fiind predate pe baze mult superioare pentru aceastã şcoalã. Pe de o parte (aceste cursuri n.a.) ocupau fãrã vreun folos real timpul elevilor ce se destinau infanteriei şi cavaleriei, împovãrându-i cu lucrãri pe care nu erau chemaţi a le aplica mai niciodatã, iar pe de altã parte unele materii nu se puteau preda într-un mod aşa de complex dupã cum ar fi trebuit pentru ofiţerii ce se destinau armamentelor speciale de artilerie şi geniu, astfel cã aceşti ofiţeri, la ieşirea lor din şcoalã, neposedând îndestul toate acele materii indispensabile astãzi unor ofiţeri de artilerie şi geniu, erau nevoiţi a se duce în mare numãr prin şcolile din strãinãtate pentru a-şi completa studiile".

           Pentru înlãturarea acestor neajunsuri, relatate în Raportul generalului Slãniceanu, la propunerea acestuia, principele Carol I aprobã la 7 aprilie 1881, prin Decret nr. 998, înfiinţarea unei Scoli de aplicaţie pentru armele speciale cu denumirea de "Scoalã specialã de artilerie şi geniu", "în care ofiţerii sã poatã primi instrucţia teoreticã şi practicã în raport cu adevãratele cerinţe ale acestor arme de specialitate". Cã stau şi azi în picioare aceste argumente, nu încape nici o îndoialã! Si apoi, trebuie spus, aceste argumente au privit nu numai sistemul de pregãtire a ofiţerilor de artilerie, ci şi al subofiţerilor. În amintirea acestui act de aşezare pe fundamentul solid al criteriilor de performanţã şi eficienţã a sistemului de învãţãmânt militar artileristic, ziua de 7 aprilie este sãrbãtoritã în fiecare an de artileriştii României. Cel dintâi comandant al Scolii speciale de artilerie şi geniu, cum s-a numit atunci, a fost colonelul Eracle Arion, personalitate marcantã a artileriei şi armatei române. De la aceastã datã memorabilã, de 7 aprilie 1881, artileriştii se pregãtesc într-o şcoalã proprie!

           În anul 1882, la 20 ianuarie, prin Înaltul decret nr. 98, colonelul Eracle Arion, comandantul Scolii speciale de artilerie şi geniu şi inspector general al tuturor şcolilor militare, a fost investit în acelaşi timp cu funcţia de comandant al Scolii superioare de rãzboi din Bucureşti.

           La 3 mai 1885 a luat fiinţã Scoala de subofiţeri de artilerie.

           În luna ianuarie 1887 apare "Revista artileriei", ca o expresie a creşterii rolului şi ponderii artileriei române, necesitãţii pregãtirii de specialitate a ofiţerilor acestei arme în plin progres. Animatorul primei serii a revistei a fost timp de aproape trei decenii (1887-1916) generalul Alexandru Tell, fiul revoluţionarului paşoptist, Cristian Tell. "Nouã artileriştilor - se afirma în numãrul iniţial - mai mult decât oricui ne incumbã stricta datorie de a ne ţine la curent cu toate progresele militare realizate în lumea întreagã. Cunoştinţele armei noastre formeazã o ştiinţã proprie care îmbrãţişeazã tot felul de arme".

           La data de 22 aprilie 1889, pentru continua îmbunãtãţire a sistemului de selecţionare, prin Înaltul decret nr. 1343, se hotãrãşte ca la examenul de admitere în Scoala de artilerie toţi candidaţii sã aibã liceul complet terminat, iar absolvenţii şcolilor fiilor de militari sã nu mai fie admişi "de drept", ci numai dupã susţinerea examenului de admitere, care cuprindea probe orale şi scrise la toate materiile clasei a IV-a acestor şcoli, precum şi o probã de desen.

           Începând cu data de 8 august 1889, ofiţerii de stat major pentru unitãţile de artilerie încep sã se pregãteascã în cadrul Scolii superioare de rãzboi.

            La 16 noiembrie 1892, Scoala de artilerie şi geniu s-a împãrţit în douã diviziuni: una preparatorie şi alta de aplicaţie. Durata de studiu: 2 ani în fiecare diviziune. Diviziunea preparatorie era menitã sã completeze cunoştinţele de matematicã şi cunoştinţele militare indispensabile elevilor destinaţi a deveni ofiţeri de artilerie şi geniu. Elevii în aceastã diviziune erau admişi pe bazã de concurs, provenind din şcolile fiilor de militari (viitoarele licee militare), bacalaureaţi şi absolvenţi a cel puţin 6 clase de liceu, având vârsta între 17 şi 21 de ani. Dupã terminarea celor doi ani, elevii diviziunii preparatorii erau înaintaţi la gradul de sublocotenent şi trecuţi în diviziunea de aplicaţie. Scopul celei de a doua diviziuni era de a completa cunoştinţele ofiţerilor în specialitatea artilerie. Printre cursurile predate la aceastã diviziune amintim: artileria, fortificaţiile, construcţii guri de foc, artã şi istorie militarã, topografia şi geodezia, comunicaţiile, legislaţia, organizarea şi administrarea armatei, limba francezã, limba germanã, regulamentele militare, lucrãri grafice şi pe teren, cãlãrie, scrimã.

            Experienţa acumulatã şi învãţãmintele trase dupã câţiva ani de funcţionare a celor douã diviziuni au determinat adoptarea, în anul 1895, a unui nou regulament, care prevedea înfiinţarea a patru instituţii de învãţãmânt pentru artilerie şi geniu: Scoala militarã de artilerie şi geniu, Scoala de aplicaţie de artilerie şi geniu, Scoala superioarã de artilerie şi geniu şi Scoala militarã de guarzi de artilerie şi geniu. Toate aceste şcoli au funcţionat, din acest an (cu excepţia Scolii superioare de artilerie şi geniu, care n-a luat fiinţã), sub conducerea unicã, cu denumirea genericã de "Scoalã de artilerie şi geniu".

           În anii care s-au scurs pânã la primul rãzboi mondial, şcoala militarã a pregãtit 364 de ofiţeri de artilerie (şi 153 ofiţeri de geniu).

           Printre profesorii care au depus o activitate laborioasã, plinã de dãruire, pentru pregãtirea viitorilor ofiţeri de artilerie, amintim pe: coloneii Eracle Arion, Vasile Rudeanu şi Constantin Hîrjeu, profesorul Spiru Haret, locotenet-coloneii Toma Ghenea şi C.Coandã, maiorii Vasiliu P. Nãsturel şi Gabriel Negrei, cãpitanii Georgescu Pion şi Florea Tenescu, care mai târziu au ocupat funcţii de seamã în armata noastrã.

           Prin caracterul tehnico-ştiinţific imprimat cursurilor şi prin buna organizare a învãţãmântului, la conducerea şcolii s-au evidenţiat colonelul Eracle Arion (1881-1882), colonelul Alexandru Tell (1888-1889), colonelul Vasiliu Nãsturel (1904-1907) şi colonelul Eremia Grigorescu (1907-1910).

           Dupã anul 1895, instrucţia artileriştilor a ocupat un rol tot mai însemnat. Desãvârşirea instrucţiei militarilor şi a subunitãţilor s-a executat prin aplicaţii tactice cu trageri, marşuri, ieşiri în tabere, precum şi în cadrul manevrelor de cooperare cu celelalte arme. În pregãtirea ofiţerilor, subofiţerilor şi trupei s-a pus un mare accent pe metodele practice de instruire, pe cunoaşterea în bune condiţii a numeroaselor tipuri de guri de foc din dotare, pe execuţia reglajelor cu piesa şi a tragerilor de efect din poziţii acoperite.

           3. Artileria românã în cele douã rãzboaie mondiale.

           Artileria românã în primul rãzboi mondial

           Primul rãzboi mondial gãseşte artileria românã în plin efort de dezvoltare, organizare şi re-organizare, pregãtire a personalului şi integrare în structurile la fel de mobile pentru cãutarea drumului optim al devenirii lor în unitatea armatei. Rãzboiul este momentul adevãrului. Cât de viabile au fost mãsurile de pregãtire, cât de bine zidiţi în caracterul lor au fost ofiţerii şi trupa s-a vãdit în rãzboi.

           Înaintea începerii marilor bãtãlii, armata românã dispunea de 294 baterii de artilerie, din care: 135 erau baterii de tunuri de câmp, 60 baterii de obuziere uşoare, 49 baterii de tunuri grele, 14 baterii de tunuri de munte, 15 baterii de mortiere de tranşee, 15 baterii de tunuri de 53 mm şi 6 baterii de artilerie cãlãreaţã.

           Diviziile erau grupate în 5 corpuri de armatã, fiecare dintre acestea având câte un comandant de artilerie. La fiecare dintre cele douã armate exista câte un inspector al artileriei, iar pe lângã Marele Cartier General se afla Inspectoratul General al Artileriei.

           Comparând organizarea armatei române din vara anului 1917 cu cea de la începutul rãzboiului, se poate constata cã numãrul total al forţelor se micşorase. Cu toate acestea, forţa combativã a armatei române sporise mult ca urmare a înzestrãrii mai bune, în special cu tunuri şi obuziere cu calitãţi superioare. Marea unitate tacticã (divizia) era mult mai mobilã, mai manevrierã şi cu putere de foc mai mare. Ca organizare şi înzestrare, divizia românã era comparabilã cu diviziile celorlalte armate (rusã, germanã, austriacã, ungarã, bulgarã, turcã) care au luptat pe frontul român.

           La sfârşitul perioadei de refacere, armata românã era capabilã sã desfãşoare operaţii ofensive şi defensive de amploare. Marile unitãţi din compunerea ei erau omogene ca organizare, înzestrare şi pregãtire pentru luptã.

            Participarea artileriei române la operaţiile desfãşurate şi în special la ducerea cu succes a bãtãliilor de la Mãrãşti, Mãrãşeşti şi Oituz a dat posibilitatea verificãrii unor principii de întrebuinţare a artileriei în luptã, a unor metode şi procedee tehnice, îmbunãtãţirii acestora în raport cu evoluţia artei militare şi a tehnicii din înzestrare şi îmbogãţirii experienţei trupelor şi cadrelor din comandamentele de la toate eşaloanele.

           Campaniile desfãşurate în anii 1916-1917 pe frontul român au contribuit la decantarea de învãţãminte care au generat mãsuri deosebite pentru îmbunãtãţirea organizãrii şi înzestrãrii artileriei române cu tunuri şi obuziere tot mai performante. Chiar dupã prima campanie, din toamna anului 1916, organizarea artileriei române s-a fãcut conform principiului asigurãrii unei proporţii de cel puţin o baterie pentru fiecare batalion de infanterie, proporţie care exista la mai toate armatele europene. În consecinţã, numãrul gurilor de foc din înzestrarea diviziei a crescut simţitor prin organizarea brigãzii de artilerie pe douã regimente, unul de tunuri şi altul de obuziere, precum şi prin înfiinţarea celor douã baterii: una de tunuri de însoţire şi una de mortiere de tranşee. Pe de altã parte, însã, modificãrile aduse gurilor de foc precum şi achiziţionarea de material modern din strãinãtate a dus la diversificarea calibrelor şi modelelor, fapt ce a pus mari probleme de asigurare cu muniţie a unitãţilor şi subunitãţilor de artilerie. La începutul celor douã campanii singurul criteriu de care s-a ţinut seama în organizarea unitãţilor de artilerie a fost cel al identitãţii caracteristicilor tehnico-tactice în cadrul fiecãrei categorii de guri de foc: tunuri uşoare de câmp, obuziere uşoare de câmp, tunuri grele de câmp şi obuziere grele de câmp.

           Scoala specialã de artilerie nu a funcţionat în timpul rãzboiului. Cu toate acestea, pregãtirea artileriştilor a continuat prin cursurile "Scolilor de tragere ale artileriei" organizate la Bârlad începând cu 15 martie 1917. În compunerea acestor şcoli au intrat: "Scoala de tragere a artileriei de câmp şi de munte", "Scoala de tragere a artileriei grele", "Scoala de tragere a artileriei antiaeriene" şi "Scoala de specialişti pentru artilerie". Durata cursurilor acestor şcoli era diferitã: de 15, 20 sau chiar 60 de zile. Dupã rãzboi, "Scoala de tragere a artileriei" a fost transformatã în "Centrul de instrucţie al artileriei" cu reşedinţa la Râşnov.

            La 1 februarie 1919, Scoala militarã de artilerie, geniu şi marinã, care a fost dislocatã la Botoşani, revine la Bucureşti. Totodatã secţia de geniu se separã de conducerea şcolii, devenind corp aparte. În ianuarie 1920 Scoala specialã de artilerie îşi începe activitatea în garnizoana Timişoara.

            Artileria românã în perioada interbelicã şi în al doilea rãzboi mondial.

            Perioada interbelicã reprezintã o etapã importantã în evoluţia artileriei, sub toate aspectele: din punct de vedere al organizãrii şi dotãrii, motorizãrii artileriei grele, apariţiei noilor categorii de artilerie, pregãtirii cadrelor şi trupei, dezvoltãrii şi modernizãrii întreprinderilor de reparat şi fabricat armament.

           Rezultatele acestei etape au fost confirmate din plin în timpul participãrii artileriei române la rãzboiul antifascist, pe timpul luptelor desfãşurate pânã la înfrângerea definitivã a Germaniei naziste.

           În anul 1939, România avea capacitatea de a mobiliza urmãtoarele unitãţi de artilerie: 31 de brigãzi şi 79 de regimente dintre care: 32 aveau în compunere 3 divizioane; 31 aveau în compunere douã divizioane; 7 erau regimente de artilerie grea; 9 erau regimente de artilerie cãlãreaţã.

            Izbucnirea marii conflagraţii mondiale gãsea armata românã în plin proces de modernizare a structurilor sale. Disponibilitãţile materiale reduse, imposibilitatea procurãrii la termenele stabilite a armamentului şi tehnicii de luptã indispensabile trecerii de la faza de deziderat la realitate au influenţat decisiv înfãptuirile în domeniu, în condiţiile unei limitãri tot mai drastice a surselor externe de aprovizionare.

            La 1 septembrie 1939, disponibilitãţile existente în armament şi mijloace de luptã permiteau mobilizarea a: 31 divizii de infanterie; 4 divizii de cavalerie; 4 brigãzi de vânãtori de munte, incluzând artileria organicã. Singurele elemente motorizate erau regimentele de artilerie de corp de armatã, subunitãţile de cercetare şi o brigadã motorizatã. De la dezbatere la realitate, contururile au fost trasate, în ultimã instanţã, de potenţialul militar ce situa ţara într-o posturã asemãnãtoare, chiar dacã tragicã, cu cea existentã la angajarea armatei române în primul rãzboi mondial.

           În timp ce armatele marilor puteri şi-au dezvoltat cu precãdere componentele moderne (mari unitãţi motorizate, mecanizate şi de artilerie) capabile, prin manevra de foc şi mijloace, sã impunã în mod rapid decizia pe câmpul de luptã în faţa unor armate lipsite de mijloace de contracarare pe mãsurã, factorii restrictivi şi-au pus amprenta decisiv asupra înfãptuirilor în domeniul modernizãrii armatei ţãrii.

           În faţa unor grupãri inamice motorizate şi mecanizate, diviziile de infanterie româneşti dispersate de-a lungul frontierelor ţãrii nu ar fi putut sã opunã decât o rezistenţã redusã în faţa puternicilor sãi adversari. În contextul politico-strategic european existent la sfârşitul lunii august 1939, marcat de grave atentate revizioniste şi fasciste, România se afla singurã în faţa blocului Axei.

           La data declanşãrii celui de-al doilea rãzboi mondial, în dispozitivul strategic de apãrare, organizat în pãrţile de nord şi vest ale ţãrii - cele mai ameninţate de agresiunea hitleristo-hortistã - se aflau mari unitãţi şi unitãţi din compunerea Armatei 1. La acea datã, Armata 1 era unica mare unitate operativã constituitã la un asemenea eşalon. La 3 septembrie 1939, Marele Stat Major a ordonat sporirea efectivelor pânã la nivelul celor de rãzboi.

           În condiţiile în care România, în anul 1940, era practic înconjuratã de unele state care fie cã voiau sã-i smulgã pãrţi din teritoriu, fie s-o subjuge, cercurile guvernamentale au considerat cã pentru a menţine integritatea ţãrii, se impuneau concesii de naturã economicã faţã de principalul factor de putere care îşi disputa supremaţia în zonã - Germania nazistã. Pentru a da consistenţã rezistenţei diplomatice, s-a continuat aplicarea mãsurilor militare concretizate prin crearea unor mari unitãţi.

           În luna septembrie 1940, armata românã cuprindea, pe lângã unitãţile şi marile unitãţi organice şi pe cele cuprinse în planul de mobilizare. Unitãţile de artilerie uşoarã şi mijlocie erau în continuare în organica marilor unitãţi de infanterie, cavalerie sau vânãtori de munte, în timp ce regimentele de artilerie grea depindeau direct de comandamentele de corp de armatã.

           La începutul lunii martie 1941, înzestrarea artileriei cu tunuri şi obuziere de câmp, tunuri de munte şi obuziere grele tractate hipo depãşea necesarul, dar caracteristicile tehnico-tactice erau de multe ori depãşite, nesatisfãcând nevoile câmpului de luptã. În ceea ce priveşte obuzierele de munte şi obuzierele grele tractate moto, numãrul lor era sub necesar. Muniţia de artilerie era asiguratã în cantitate insuficientã.

           Constrâns de evoluţia evenimentelor sã caute o apropiere de Germania cu scopul declarat al obţinerii garantãrii frontierelor, generalul Ion Antonescu a decis sã angajeze pãrţi din armata românã în rãzboiul împotriva Uniunii Sovietice. În acest scop s-a constituit o grupare autonomã de forţe formatã din Armatele 3 şi 4 române şi Armata 11 germanã.

           Forţa combativã a armatei de uscat române de pe frontul de est era de: 151 de batalioane de infanterie; 53 de escadroane de cavalerie; 4 batalioane de tancuri; 32 de companii antitanc; 159 de baterii de tunuri; 61 de baterii de obuziere; 44 de baterii tunuri lungi; 27 de baterii obuziere grele.

           În perioada 1941-1943, o parte din unitãţile grupãrii autonome de forţe care au fost subordonate de comandamentul german au acţionat pe frontul de est. La 17 aprilie 1943 aceste unitãţi au fost aduse în ţarã.

           În campania din est, artileria românã a participat cu: 66 de regimente de artilerie, din care 38 de regimente din organica diviziilor de infanterie, 6 regimente de artilerie cãlãreaţã, douã regimente artilerie grãniceri, douã regimente de artilerie gardã, douã regimente de artilerie moto; 7-12 divizioane artilerie munte (echivalentul a 4 regimente); 8 regimente artilerie grea; 19 divizioane artilerie grea independente; bateriile antitanc din compunerea diviziilor.

           Importante schimbãri au fost efectuate prin Legea nr. 720 privind "Organizarea forţelor armate" din 28 octombrie 1943. Legea prevedea: schimbarea denumirii Ministerului Apãrãrii Naţionale în Ministerul de Rãzboi, pregãtirea de rãzboi a armatei, încadrarea, dotarea, disciplina şi controlul forţelor armate.

           Începând din primele luni ale anului 1944, factorii de decizie militarã români au rezolvat probleme complexe privind conservarea şi întãrirea capacitãţii combative a armatei române în scopul înlãturãrii dominaţiei Germaniei naziste şi alãturarea ţãrii la coaliţia antihitleristã.

            În anul 1944, România a hotãrât sã întoarcã armele împotriva Germaniei naziste şi sã se alãture coaliţiei antihitleriste în scopul eliberãrii întregului teritoriu al ţãrii şi înfrângerii definitive a Germaniei naziste.

           Organizarea şi înzestrarea unitãţilor şi marilor unitãţi au fost îmbunãtãţite continuu pe tot timpul perioadei participãrii României la rãzboiul antihitlerist.

           În stabilirea structurii organizatorice a armatei în general şi a artileriei în special, s-au avut în vedere disponibilul în efective, cantitatea armamentului şi tehnicii de luptã existente, caracteristicile terenului de pe teatrul de acţiuni militare pe care urmau sã acţioneze trupele române, precum şi prevederile convenţiei de armistiţiu care stipula ca România sã participe la rãzboiul împotriva Germaniei şi Ungariei cu 12 divizii. Pe toatã durata rãzboiului antihitlerist, armata românã a participat cu un numãr de divizii superior celui prevãzut, acesta variind între 37 şi 16 mari unitãţi.

            Marele Stat Major, prin Directiva nr. 63039 din 3 septembrie 1944 şi îndeosebi prin Instrucţiunile speciale nr. 66000 din 6 septembrie 1944, a organizat în detaliu refacerea marilor unitãţi ale armatei în vederea participãrii acestora la rãzboi alãturi de trupele coaliţiei antihitleriste.

           Refacerea armatei s-a realizat prin contopirea marilor unitãţi întoarse de pe front cu marile unitãţi de recruţi, cu subunitãţile şi unitãţile de marş, realizându-se mari unitãţi operative cu o încadrare şi înzestrare corespunzãtoare. Au rezultat astfel mari unitãţi uşoare, manevriere, capabile sã lupte şi sã se deplaseze în condiţiile unui teren frãmântat. Marea unitate tacticã de bazã a fost divizia, organizatã şi dotatã astfel încât sã poatã îndeplini misiuni tactice importante şi sã se poatã aproviziona prin mijloace proprii cu cele necesare.

           Divizia de infanterie avea în compunere: comandamentul diviziei; pluton sau companie de transmisiuni; pluton sau grup de cercetare format dintr-un escadron de cavalerie, o grupã de mitraliere şi 3 aruncãtoare 60 mm; companie sau batalion de pionieri; pluton sau companie de poliţie; 3 regimente de infanterie; un regiment de artilerie; una la douã baterii antitanc cu 4-6 tunuri cal. 75 mm Reşiţa; formaţiuni de servicii.

           Regimentul de artilerie al diviziei era organizat pe trei divizioane - unul de tunuri cal. 75 mm (12 piese), unul de obuziere cal. 100 mm (12 piese) şi unul de aruncãtoare cal. 120 mm (12 piese).
Bateria antitanc divizionarã dispunea de 6 tunuri cal. 75 mm Reşiţa, un material modern cu o cadenţã de tragere mare, precizie mare, foarte eficace împotriva tancurilor mijlocii şi grele şi cu o mobilitate sporitã.

           Compania antitanc regimentarã dispunea de tunuri antitanc cal. 37 mm sau 47 mm care aveau o eficacitate micã asupra tancurilor germane. Ele au fost folosite cu precãdere ca armament de sprijin nemijlocit al infanteriei, misiuni în care au dat rezultate depline, fiind uşoare şi foarte mobile.

           Divizia de infanterie dispunea de urmãtoarea cantitate de armament de artilerie: 32 de tunuri antitanc cal. 37 mm sau 47 mm; 6 tunuri antitanc cal. 75 mm Reşiţa; 57 de aruncãtoare cal. 60 mm; 27 de aruncãtoare cal. 81,4 mm; 12 tunuri cal. 75 mm; 12 obuziere cal. 100 mm; 12 aruncãtoare cal. 120 mm. Divizia de infanterie astfel organizatã şi sprijinitã de cãtre artilerie era capabilã în ofensivã sã execute lovituri puternice într-un ritm rapid, iar în apãrare sã zdrobeascã ofensiva unui inamic superior.

           Divizia de munte avea în compunere aceleaşi elemente ca divizia de infanterie. Divizia de munte avea douã grupuri de vânãtori, similare regimentelor de infanterie, cu câte 3 batalioane fiecare. Artileria diviziei de munte consta din: una la douã baterii antitanc dotate cu tunuri cal. 75 mm Reşiţa (6 piese); un grup de artilerie de munte organizat pe 3 divizioane, cu armament specializat pentru tragere în teren muntos (tunuri şi obuziere de munte); în lipsa acestei categorii de armament divizioanele acestor grupuri au fost dotate cu aruncãtoare cal. 120 mm. Se poate aprecia cã organizarea şi înzestrarea diviziei de munte au corespuns nevoilor luptei în terenul în care trupele române au acţionat.

           Divizia de cavalerie a fost organizatã şi înzestratã în aşa fel încât sã poatã executa acţiuni de cercetare, manevre largi, urmãrirea inamicului care se retrage şi alte misiuni. Artileria diviziei de cavalerie era organizatã similar cu cea a diviziei de infanterie.

           Corpul de armatã era un eşalon de comandament ce avea rolul de a organiza, conduce şi coordona acţiunile diviziilor care i se subordonau pentru un timp determinat. În organica unui corp de armatã existau: un regiment de artilerie grea; un divizion de artilerie antitanc; un batalion de transmisiuni; un batalion de pionieri; o companie de poliţie; formaţiuni de servicii. Regimentul de artilerie al corpului de armatã era de artilerie grea motorizatã. În compunerea acestuia intrau douã divizioane, unul de tunuri cal. 105 mm (12 piese) şi unul de obuziere cal. 150 mm (12 piese). Ambele divizioane erau organizate pe douã baterii. Privind organizarea regimentului de artilerie grea, experienţa rãzboiului a dovedit cã divizioanele pe douã baterii au rezolvat cu dificultate problemele tehnice pentru care regulamentele conţineau prevederi stabilite în funcţie de posibilitãţile divizioanelor ternare.

           Armata a fost marea unitate operativã din compunerea forţelor române, organizatã în aşa fel încât sã poatã executa conducerea şi sã asigure întreţinerea marilor unitãţi din compunerea ei. În acest scop, armata avea un stat major cu un personal numeros şi formaţiuni de servicii complexe. În compunerea armatei au intrat: 2 la 4 corpuri de armatã; 1 la 2 divizii de cavalerie; 1 la 2 batalioane de transmisiuni; 1 regiment de artilerie antitanc; 1 divizion de artilerie grea independent; douã companii poduri; douã la trei batalioane drumuri; 1 batalion de jandarmi; o companie de poliţie; o companie chimicã; 1 detaşament construcţii linii; formaţiuni de servicii.

           Structura organizatoricã a trupelor române participante la rãzboiul antihitlerist a avut anumite trãsãturi proprii, care au influenţat în mod pozitiv tactica şi arta operativã a armatei române, imprimându-le un pronunţat caracter de originalitate. Experienţa câmpului de luptã a confirmat justeţea concepţiei adoptate de cãtre strategii români privind organizarea unitãţilor şi subunitãţilor de artilerie.

           III. Artileria românã în perioada postbelicã

           1. Artileria românã în perioada 1945-1989

           În perioada postbelicã, pânã în anul 1989, armata românã a cunoscut consecinţele transformatoare impuse de aberanta cursã a înarmãrilor generatã de factorii politici sub semnul zodiei rãzboiului rece.

           Între anii 1948-1960, a sporit continuu ponderea artileriei în cadrul marilor unitãţi de arme întrunite. Astfel, în anul 1965, aceastã pondere era de 1,5 ori mai mare faţã de perioada celui de-al doilea rãzboi mondial. Numãrul de subunitãţi luptãtoare de tip baterie din cadrul diviziei a sporit în perioada respectivã cu 43%.

            Începând din luna august 1947, prin "Legea pentru organizarea armatei", în organica diviziei de infanterie intra un regiment de artilerie compus din trei divizioane, iar în organica regimentului de infanterie câte un divizion de artilerie. Existau, de asemenea, regimente de artilerie grea independente şi douã brigãzi de artilerie. Conform legii amintite au fost desfiinţate comandamentele de armatã şi de corp de armatã, în locul lor înfiinţându-se patru comandamente de regiuni militare.

           Experienţa celui de-al doilea rãzboi mondial a scos în evidenţã faptul cã în acţiunile desfãşurate în condiţiile creşterii calitãţii mijloacelor de luptã şi a mobilitãţii trupelor, rolul artileriei devine din ce în ce mai important. În acelaşi timp, amploarea mereu crescândã a acţiunilor de luptã impunea sã se realizeze, în cadrul fiecãrui eşalon, o cantitate de guri de foc corespunzãtoare asigurãrii unui grad de independenţã ridicat al acţiunilor din ce în ce mai manevriere. În acest context, se impunea creşterea cantitãţii de artilerie din organica unitãţilor şi marilor unitãţi pentru a le face capabile sã îndeplineascã un volum sporit de misiuni impuse de lupta modernã şi, totodatã, se impunea crearea a noi unitãţi şi mari unitãţi de artilerie care sã permitã întãrirea unitãţilor de arme întrunite care îndeplineau misiuni de luptã importante. De asemenea, s-a conturat necesitatea introducerii în înzestrare a unor noi guri de foc care sã sporeascã posibilitãţile trupelor de a duce lupta împotriva blindatelor.

           Pentru a asigura o conducere competentã a artileriei, la 1 septembrie 1948, a fost înfiinţat Comandamentul Artileriei ale cãrui sarcini de bazã au constat în: elaborarea concepţiei de organizare şi întrebuinţare în luptã a artileriei; stabilirea sistemului de pregãtire a cadrelor de artilerie; îndrumarea instrucţiei şi verificarea capacitãţii de luptã a unitãţilor; întocmirea regulamentelor specifice armei; asigurarea cu armament şi muniţii a întregii artilerii.

           Comandamentului îi erau subordonate nemijlocit unitãţi şi mari unitãţi de artilerie, instituţii militare de învãţãmânt cu profil artileristic (Scoala de ofiţeri şi subofiţeri, Centrul de instrucţie al artileriei) şi diferite formaţiuni (Arsenalul armatei, Fabrica de pulberi, Pirotehnia armatei, Laboratorul de studii şi experimentãri, Poligonul de trageri al artileriei).

           În anii urmãtori, potrivit concepţiei de dezvoltare a artileriei, corelate cu mãsurile de înzestrare cu tehnicã nouã, s-a acţionat în direcţia constituirii şi întãririi artileriei batalionare, regimentare, divizionare etc., fapt ce a contribuit la asigurarea caracterului de independenţã al acţiunilor desfãşurate de cãtre aceste eşaloane.

           Regimentul de artilerie divizionar avea în organica sa trei divizioane a trei baterii. Corpul de armatã avea un regiment de artilerie grea moto compus din trei divizioane.

           La data de 28 aprilie 1949, a intrat sub ordinele Comandamentului Artileriei Divizia de artilerie de rupere, formatã din: Brigada 1 Artilerie Grea cu Regimentele 5 şi 6 Artilerie Grea; Brigada 8 Artilerie Grea cu Regimentele 14 şi 15 Artilerie Grea; Regimentul 18 Aruncãtoare Moto; Regimentul 12 Artilerie Moto; Regimentul 23 Artilerie Moto.

           Începând din anul 1949, o bunã parte a armamentului de artilerie a fost înlocuit cu guri de foc cu caracteristici superioare: tunul antitanc cal. 57 mm; tunul regimentar cal. 76,2 mm; tunul obuzier cal. 152 mm; obuzierul cal. 122 mm; aruncãtorul cal. 160 mm şi cel de cal. 240 mm; aruncãtoare proiectile reactive cal. 130 mm.

            În 1961 au luat fiinţã unitãţile de rachete cu diferite destinaţii, a cãror organizare este prezentatã în figurile de mai jos.

           În anii 1956-1965 dezvoltarea economicã a avut înrâuriri asupra capacitãţii de apãrare. Ca rezultat, artileria a fost dotatã cu armament nou: aruncãtoare de proiectile reactive, rachete tactice şi operativ-tactice, aparaturã pentru cercetare, executarea tragerii şi legarea topogeodezicã a dispozitivului de luptã al artileriei. S-au produs noi categorii de muniţii cu efecte superioare. Au fost sporite şi diversificate mijloacele antitanc în cadrul tuturor eşaloanelor, începând de la companie la marea unitate. Au intrat în dotare, alãturi de autotunurile şi tunurile existente, aruncãtoarele de grenade antitanc şi rachetele antitanc dirijate.

            Eforturile fãcute în direcţia perfecţionãrii armatei au cãpãtat un caracter juridic adecvat prin adoptarea în 1972 a "Legii privind organizarea apãrãrii naţionale". În contextul general al mãsurilor adoptate pentru traducerea în viaţã a concepţiei privind apãrarea patriei, a fost întreprinsã o serie de acţiuni care au dus la perfecţionarea structurii organizatorice a armatei la toate nivelurile. În acest cadru s-au precizat sarcinile şi atribuţiile Comandamentului Artileriei ca organ de concepţie al Ministerului Apãrãrii Naţionale privind organizarea, conducerea şi întrebuinţarea în luptã şi operaţie a armei.

           Plecând de la considerentul cã, în condiţiile ducerii unor acţiuni de luptã împotriva unui inamic superior din punct de vedere numeric şi bine înzestrat cu mijloace de luptã moderne, creşterea puterii de foc a tuturor eşaloanelor cãpãta o importanţã deosebitã, s-a acordat atenţie dezvoltãrii subunitãţilor de artilerie batalionare şi regimentare, mãririi puterii de foc a artileriei divizionare, de armatã şi din rezerva comandantului suprem şi dotãrii acestora cu armament corespunzãtor. Un loc însemnat a fost atribuit, în acelaşi timp, mijloacelor de luptã antitanc, prin constituirea unor subunitãţi şi unitãţi capabile sã acţioneze împotriva tancurilor performante.

           În perfecţionarea structurii organizatorice a artileriei de la toate eşaloanele şi a dotãrii acestora s-a avut în vedere realizarea unui acord deplin între posibilitãţile mijloacelor din înzestrare şi misiunile pe care lupta le impunea subunitãţilor, unitãţilor şi marilor unitãţi de arme întrunite. Au fost dezvoltate în mod armonios toate categoriile de artilerie, ţinându-se seama şi de particularitãţile fizico-geografice ale teritoriului ţãrii. Ca urmare, ponderea artileriei în cadrul marilor unitãţi şi unitãţilor de arme întrunite a crescut simţitor. Concomitent au fost precizate principiile asigurãrii tehnice cu armament şi muniţii, care şi-au gãsit reflectarea într-o restructurare a organelor şi formaţiunilor pentru asigurarea cu armament şi muniţii.

           În afara tehnicii şi armamentului asimilat anterior, gama produselor realizate a fost extinsã în domeniul armamentului de artilerie, mijloacelor antitanc, a tehnicii de calcul, a aparaturii optice specializate, a mijloacelor de transport şi de luptã, creându-se totodatã condiţiile necesare pentru fabricarea în ţarã a armamentului complex de artilerie.

           Referindu-ne la armamentul de artilerie produs în ţarã putem enumera: tunul antitanc cal. 100 mm Md. 1975 şi Md. 1977; obuzierul cal. 152 mm Md. 1981; tunul obuzier cal. 152 mm Md. 1985; tunul cal. 130 mm Md. 1982; aruncãtorul cal. 82 mm Md. 1977; aruncãtorul cal. 120 mm Md. 1982; aruncãtorul de proiectile reactive (21 tuburi de ghidare) cal. 122 mm; aruncãtorul de proiectile reactive (40 tuburi de ghidare) cal. 122 mm; aruncãtorul de proiectile reactive (40 tuburi de ghidare) containerizat cal. 122 mm Md. 1988; tunul de munte cal. 76 mm Md. 1982; aruncãtorul de grenade antitanc A.G.-9 .

           2. Artileria românã în contextul reformei militare de dupã 1989

           Era post rãzboi rece opune logicii cursei pentru cantitate, logica cursei pentru calitate. Opune logicii masificãrii forţei pe aceea a demasificãrii ei!

            Mediul operaţional viitor nu mai este al armatelor de masã, ci al armatelor de calitate. Este mediul puterii calitãţii şi cunoaşterii şi nu al puterii forţei brute. În toate tipurile de acţiuni, de la misiunile altele decât rãzboiul pânã la cele de rãzboi, factorul uman va continua sã joace un rol esenţial. Semnificativ în succesul viitoarelor operaţiuni militare este criteriul cunoaşterii şi gradului de educaţie al participanţilor la ostilitãţi. Nu cantitatea de tunuri, ci calitatea sistemului de artilerie integrat în structura Forţelor armate angajate în luptã, dupã cum se vede, are deja relevanţã.

           În aceste condiţii este foarte important ca şi în armata românã sã se conceapã şi sã se punã în operã un sistem artileristic capabil sã ofere: disponibilitate îmbunãtãţitã, siguranţã mai mare, timp de ripostã redus, interoperabilitate în NATO, precizie ridicatã, eficienţã sporitã. În contextul noţiunii de "interoperabilitate" cu sistemele de artilerie din structurile euro-atlantice, artileria noastrã este încã deficitarã în domeniile: sisteme de conducere şi informaţionale, calibrele armamentului de artilerie şi logistica artileriei (amãnunte despre aceastã problemã se pot obţine din lucrarea Gl.bg.dr. Eugen POPESCU: "Rolul, misiunile, întrebuinţarea şi conducerea artileriei din perspectiva integrãrii euro-atlantice a Armatei României", apãrutã la Editura militarã, Bucureşti, 2002, p.102 şi urm.).

           La fel ca şi în armatele occidentale, şi în Armata României termenul "artilerie" înseamnã mai mult decât un simplu tun sau obuzier. Prin artilerie înţelegem sistemele vãzute ca un tot unitar, precum sunt elementele componente ale unei fiinţe vii: sistemele de supraveghere, recunoaştere şi de determinãri meteo şi balistice; sistemele de comandã şi control; sistemele de armament şi sistemul de foc; sistemul logistic.

           În privinţa dotãrii artileriei cu echipamentele de care este nevoie pentru realizarea capabilitãţilor aşteptate, este de remarcat cã pentru prima datã, dupã evenimentele din decembrie 1989, Statul Major al Forţelor Terestre - din iniţiativa şi prin implicarea hotãrâtoare a domnului general locotenent Eugen BÃDÃLAN - a elaborat CONCEPTIA ÎNZESTRÃRII FORTELOR TERESTRE. Ca parte componentã a acesteia, Scoala de Aplicaţie pentru Artilerie Terestrã şi Artilerie Antiaerianã "Ioan Vodã" a elaborat STRATEGIA ÎNZESTRÃRII ARMEI ARTILERIE.

           Modernizarea şi achiziţionarea sistemelor de armament de artilerie trebuie sã fie concepute şi realizate prin prisma principalelor tendinţe conturate în acest sens pe plan mondial şi pentru satisfacerea deplinã a cerinţelor de interoperabilitate, interschimbabilitate şi capabilitate cu structurile similare ale armatelor statelor membre NATO.

            Direcţiile strategice de înzestrare ale artileriei române privesc termene în orizontul anului 2010, 2020 şi, în perspectivã mai îndepãrtatã, pânã în anul 2030.

           Pe termen scurt şi mediu (2002-2010) se prevede:

           - modernizarea LAROM pentru obţinerea bãtãii de 40-45 km cu lovitura cal. 122 mm şi de 80-100 km cu lovitura cal. 160 mm;

           - producerea (achiziţionarea) cel puţin a unui sistem de rachete sol-sol cu bãtaie micã (pânã la 200 km) compatibil cu cele similare din dotarea armatelor statelor membre NATO;

           - integrarea sistemului de conducere a focului ACCS-COMBAT;

           - introducerea în înzestrare a sistemului de telemetre cu laser pentru determinarea şi transmiterea coordonatelor şi vitezelor ţintelor pentru conducerea focului artileriei terestre;

           - proiectarea şi realizarea obuzierului autopropulsat cal. 155 mm cu bãtaie mãritã;

            -achiziţionarea de sisteme meteorologice standard NATO;

            - realizarea (achiziţionarea) de sisteme de cercetare şi localizare, selectare şi determinare a ţintelor standard NATO;

           - dotarea cu sisteme antiblindate RAD de generaţia 3 şi 3+;

           - achiziţionarea de posturi de observare pe mijloace blindate, dotate cu aparate de vedere pe timp de noapte cu termoviziune.

           Pe termen lung, (în orizontul anilor 2011-2020) se prevede:

           - producerea (achiziţionarea) unui sistem de rachete sol-sol cu bãtaie medie (300 km);

           - dotarea cu subunitãţi de elicoptere antiblindate standard NATO;

           - achiziţionarea de rachete şi avioane de cercetare fãrã pilot pentru artilerie;

           - modernizarea muniţiilor pentru calibrele de bazã;

           - realizarea de muniţie neletalã.

            În acelaşi mod, conform documentului amintit, este abordatã problematica dotãrii şi modernizãrii artileriei antiaeriene din Forţele Terestre. În orizontul prefigurat de documentele menţionate este avutã în vedere dezvoltarea capacitãţii artileriei terestre de a realiza atât apãrarea proprie antiaerianã, cât şi apãrarea sub acest aspect a forţelor militare dispuse în zona de responsabilitate a Marilor Unitãţi şi Unitãţilor pe care le sprijinã cu foc.

           Realitatea de azi ne aratã cã sistemul artileristic, ca toate sistemele militare, va fi redus în efective, dar mai sofisticat şi mai eficient. În viitor, artileria românã va trebui sã poatã lovi:

           - în adâncime, nemijlocit şi circular,

           - indiferent de nivel,

           - în max. 5 minute,

           ţintele sesizate prin oricare din sistemele active de localizare, identificare, determinare şi comunicare a acestora.

            Acum, dupã ce la summit-ul de la Praga am fost invitaţi sã intrãm în NATO, datoria noastrã, a artileriştilor, este de a sesiza factorii de decizie politico-militarã asupra necesitãţii orientãrii României spre un stat european puternic, lider în NATO, cum este Marea Britanie, sau Franţa ori Germania şi apoi sã se procedeze la actualizarea strategiilor de dezvoltare şi înzestrare a armatei noastre (renunţându-se astfel la politicile eterogene promovate azi în acest sens).

            În funcţie de orientarea politico-militarã a statului nostru, structurile militare şi firmele abilitate din România ar urma sã angajeze un dialog profitabil cu structurile şi firmele din ţara respectivã, pentru realizarea unor programe comune care sã asigure dotarea Artileriei Armatei României cu sisteme de armament standard NATO, asigurându-se totodatã un prim pas spre apropierea de ASCA (structurã separatã în cadrul NATO, compusã din armatele SUA, Marea Britanie, Germania, Italia şi Franţa, având ca scop principal asigurarea compatibilitãţii şi interschimbabilitãţii între echipamente). În aceastã importantã sarcinã este implicatã instituţia inspectorului pentru armã, reglementatã recent prin ordinul Statului Major al Forţelor Terestre, Nr. I 1029 din 10.03.2003.

           Instituţia inspectorului pentru armã, conform acestui ordin, este "structura Forţelor Terestre destinatã proiectãrii şi aplicãrii politicii de dezvoltare a armei (specialitãţii), conducerii procesului de elaborare a actelor normative specifice necesare organizãrii, coordonãrii, desfãşurãrii şi controlului pregãtirii pentru luptã şi învãţãmântului militar. (…) Inspectorul pentru armã îl consiliazã pe şeful Statului Major al Forţelor Terestre în problemele ce privesc politica de dezvoltare şi managementul resurselor, având acces în toate marile unitãţi (unitãţile) de armã din Forţele Terestre şi în cele în care existã structuri din arma respectivã". Pe baza acestui document, Comandantul Scolii de Aplicaţie pentru Artilerie Terestrã şi Artilerie Antiaerianã "Ioan Vodã" are competenţã în urmãtoarele domenii: managementul resurselor umane ale armei artilerie; elaborarea doctrinei artileriei şi a manualelor pentru luptã; înzestrarea cu sisteme de artilerie, echipamente şi materiale; cercetarea ştiinţificã aplicativã în artilerie; relaţiile internaţionale ale Scolii şi Unitãţilor de elitã ale artileriei precum şi promovarea artileriei în mediile de informare în masã.