Dimensiunea istorica a Fortelor Terestre si a biruintelor lor izvoraste din vremuri imemoriale, incepand cu anonimii luptatori pedestri. Istoria armatei de uscat reprezinta o insumare a istoriilor armelor si specialitatilor ce au compus-o dintotdeauna si o compun si in prezent: infanteria, vanatorii de munte, tancurile, artileria, geniul, apararea NBC etc.
    Denumite ca atare sau nu, fortele terestre au fost la romani, dintotdeauna, nu numai cea mai numeroasa componenta a ostirii, dar si singura categorie de forte capabila sa angajeze, sa desfasoare si sa desavarseasca lupte, batalii si operatii, indeplinind misiuni deosebit de grele, uneori fara sprijinul celorlalte componente ale armatei, situatie mai frecvent intalnita inainte de primul razboi mondial.
    Bazele moderne ale constituirii si consacrarii Fortelor Terestre pot fi plasate in timp din cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea, ca urmare a procesului revolutionar de la 1848, a fauririi statului roman modern prin Unirea de la 1859 si a infaptuirii politicii militare a lui Al.I.Cuza. Principalele arme si specialitati componente existau inca din perioada 1859-1860.
    Infanteria, arma de baza a sistemului militar romanesc, era organizata in sapte regimente, constituite fiecare din doua batalioane a cate patru companii. In 1860 a fost creat primul batalion de tiraliori, denumit apoi Batalionul 1 Vanatori, marcand astfel aparitia trupelor de vanatori.
    Cavaleria, singura arma cu mare mobilitate in campul tactic, era destinata sa indeplineasca misiuni de cercetare si siguranta, sa execute manevre de intoarcere si invaluire, precum si urmarirea inamicului. Cavaleria era constituita din doua regimente, organizate fiecare pe cate patru escadroane de lancieri, carora li s-a mai adaugat apoi, incepand cu anul 1862 si cate un escadron de depozit.
    Artileria, desi era o arma in plin proces de afirmare in armatele altor state, la noi se rezuma la doar sase baterii (patru in Moldova si doua in Muntenia), care au fost reorganizate in cate un divizion pentru fiecare provincie, iar acestea, ulterior, au format impreuna primul regiment de artilerie. Politica militara a lui Al.I.Cuza s-a materializat atat in legile organizarii armatei romane, cat si in masuri importante care au dus la infiintarea Statului Major General, a primelor comandamente militare (din Moldova, Muntenia si Oltenia), care au inceput sa functioneze inca din anul 1860 si sa-si desfasoare activitatea dupa un regulament propriu (1863), precum si prin aparitia primelor comitete consultative si inspectorate de arma.
    Institutia inspectoratelor de arma poate fi sesizata inca din anul 1860, cand Bugetul Oastei Moldovei prevedea infiintarea unui post de inspector al infanteriei cu gradul de general, insa consacrarea a survenit ceva mai tarziu. Inspectoratul infanteriei a luat fiinta abia in anul 1912 (cu mult timp dupa cele ale cavaleriei, artileriei si geniului, instituite in anii 1873, 1875 si respectiv 1887), probabil datorita faptului ca problemele specifice erau rezolvate prin comandantii regimentelor si diviziilor, iar la nivelul ministerului de catre comitetul consultativ al armei.
    La 15 februarie 1865, s-a decretat infiintarea comitetelor consultative pentru diferite arme, care trebuiau sa examineze toate chestiunile privitoare la constituirea, organizarea, disciplina, instruirea, armamentul si sa dezbata regulamentele, proiectele si planurile corespunzatoare fiecarei arme. In lumina Constitutiei din 1866, a fost adoptat un pachet de legi care a creat cadrul adecvat dezvoltarii sistemului militar. Atunci, pentru prima data in istoria militara a Romaniei, s-au definit structurile organizatorice: corp de armata, divizie, brigada, care se constituiau numai la manevre sau in caz de razboi. La pace, functionau entitatile organizatorice cunoscute: regiment, batalion (divizion, escadron), companie (baterie), pluton, sectie.
    Proclamata de Parlamentul de la Bucuresti la 9 mai 1877, independenta de stat a Romaniei urma sa fie consolidata prin participarea ostirii romane, implicit a Fortelor Terestre, la Razboiul ruso-turc, primul conflict armat de anvergura din epoca moderna a istoriei noastre militare. Romania dispunea, la acea vreme, de patru divizii de infanterie, grupate in doua corpuri de armata. Dupa executarea mobilizarii, armata a fost structurata in doua entitati constitutive, bine delimitate si cu misiuni precise: armata de operatii, cu doua corpuri de armata, care subordonau patru divizii; si armata teritoriala, cu patru divizii teritoriale, 13 regimente de militii, patru escadroane militii si garda oraseneasca. Saltul semnificativ in conturarea si afirmarea Fortelor Terestre s-a produs intr-o perioada scurta de timp, pana catre sfarsitul secolului a XIX- lea. Se stie ca, prin aplicarea Legii asupra organizarii comandamentelor armatei (Legea nr. 1677 din 8 iunie 1882), la pace existau doua elemente principale: armata activa, cu rezerva ei si armata de militii.
    Arma activa cuprindea trupele permanente (infanterie, artilerie, cavalerie, geniu si flotila) si trupele teritoriale (dorobanti, calarasi, pompieri). In anul 1900, intreaga armata romana era organizata in: patru comandamente de corp de armata, noua comandamente de divizie, noua batalioane de vanatori (cate unul in fiecare divizie), 34 de regimente de infanterie (fiecare avea cate trei batalioane), 11 regimente de artilerie de camp (fiecare compus din sase baterii cal. 75 mm si sase baterii obuziere cal. 120 mm), o baterie de artilerie de munte, doua regimente de artilerie de cetate, un regiment de artilerie de asediu si doua regimente de geniu. La inceputul primului razboi mondial, armata de uscat a tarii noastre era structurata in: cinci corpuri de armata, 15 divizii de infanterie, doua brigazi de rosiori si cinci de calarasi, 25 regimente de artilerie si doua de geniu (cu batalioane de pionieri si pontonieri), semibatalioane de cai ferate, companii de telegrafie, sectii de aerostatie, de automobile si de porumbei.
    Avand la baza prevederile Legii de organizare din 6 mai 1913, aceasta structura introducea ca element nou corpurile de armata, ca mari unitati de arme intrunite. Organizarea Fortelor Terestre era esalonata, astfel, pe corpuri de armata, divizii de infanterie, brigazi de infanterie, de calarasi si de artilerie. In cadrul infanteriei, unitatea de baza era regimentul, compus din batalioane, iar acestea din companii. Totodata, acest moment a marcat si aparitia distincta a unitatilor de arma (artilerie, cavalerie, geniu), desi acestea aveau mari unitati, unitati si subunitati inclusiv in structurile marilor unitati de arme intrunite. De pilda, corpul de armata avea in compunere, pe langa cele doua divizii de infanterie si o brigada de calarasi, un regiment de obuziere, un batalion de pionieri, iar divizia, pe langa cele doua brigazi de infanterie, mai avea unitati si subunitati de artilerie si un batalion de vanatori. Evident, se conturau si trupele celorlalte arme si specialitati carora astazi le spunem categorii de forte ale armatei: fortele aeriene si fortele navale.
    Esalonul armata a aparut in structura sistemului militar romanesc la intrarea tarii in primul razboi mondial. Prin decretarea mobilizarii, la 15 august 1916, dupa Marele Cartier General urmau patru comandamente de armata (ale Armatelor 1, 2, 3 si de Nord), sase de corp de armata (ale Corpurilor 1, 2, 3, 5, 6 si 7 Armata), 23 de divizii de infanterie si doua de cavalerie, cinci brigazi de calarasi, doua de artilerie grea (a cate doua regimente fiecare) si una de graniceri, un regiment si un divizion de artilerie de munte, artileria capetelor de pod fortificate din Dobrogea, artileria de pozitie, un regiment de cai ferate, un regiment de pontonieri si un batalion specialitati, cu o companie aerostatie.
    Evolutia razboiului a impus reorganizarea si refacerea armatei romane in iarna anilor 1916-1917, structurata doar pe doua armate si cinci corpuri de armata, 15 divizii de infanterie, fiecare avand in compunere, pe langa cele doua brigazi de infanterie, una de artilerie, un divizion de cavalerie, un batalion de pionieri, iar cele numerotate de la 1 la 10 mai aveau si cate un regiment de vanatori. Cavaleria era organizata in doua divizii si doua brigazi independente (doua de calarasi si doua de rosiori). In afara de artileria divizionara, mai existau si doua regimente de artilerie de munte, patru regimente de artilerie grea si artileria antiaeriana.
    Noi mutatii au cunoscut Fortele Terestre dupa primul razboi mondial cand, in compunerea de lupta a regimentului si a diviziei de infanterie, au intrat si alte arme, in special tancurile (in 1919), artileria, pionierii, transmisiunile, formatiunile de logistica si medicale. In anul 1932, prin Legea din 28 aprilie cu privire la stabilirea efectivelor armatei, structura Armatei Romane era urmatoarea: sapte corpuri de armata cu 21 divizii de infanterie, un corp de vanatori de munte, 72 regimente de infanterie, un regiment care de lupta, un batalion garda palat, doua batalioane de graniceri, patru batalioane de infanterie usoara, 22 companii de mitraliere divizionare.
    O importanta masura adoptata pe linie organizatorica a constituit-o infiintarea, in anul 1936, respectiv 1938, a inca doua departamente pe langa Ministerul Apararii Nationale. Este vorba de Ministerul Aerului si Marinei si de Ministerul Inzestrarii Armatei.
    Prin Decretul Lege nr. 3488 din 16.10.1940, erau stabilite urmatoarele structuri in cadrul ministerului: Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat, Subsecretariatul de Stat al Marinei, Subsecretariatul de Stat al Aerului, Subsecretariatul de Stat al Inzestrarii si Administratiei Armatei.
    Atributiile Subsecretariatului de Stat al Armatei de Uscat vizau: instructia cadrelor si a trupei; asigurarea materiala; disciplina si controlul comandamentelor, unitatilor si formatiunilor de uscat ale armatei, precum si a celor de justitie; de incadrare si sanitare in ansamblul fortelor armate. Structura Subsecretariatului de Stat al Armatei de Uscat nu se va schimba pana in 1947.
    In momentul intrarii in cel de-al doilea razboi mondial, Romania avea un organism militar structurat si inzestrat corespunzator vremii, cu un potential uman de 1.170.000 militari, reprezentand 8,5% din populatia tarii. Conducerea militara centralizata era asigurata de Ministerul de Razboi, Marele Stat Major si Consiliul Superior al Ostirii. Fiecare categorie de forte ale armatei avea comandamente, asa cum aveau si armele componente.
    Infanteria,arma de baza a Fortelor Terestre, era cuprinsa in 19 divizii, ca mari unitati tactice ale armei, structurate fiecare pe cate trei regimente de infanterie, doua de artilerie, ambele categorii constituind, fiecare, cate o brigada de infanterie si, respectiv, de artilerie, precum si pe elemente indivizionate (subunitati de pionieri, transmisiuni, artilerie anticar si artilerie antiaeriana).
    Vanatorii de munte erau organizati in patru divizii de munte, insumand 24 batalioane de vanatori de munte, patru grupuri de artilerie de munte, opt divizioane de obuziere de munte. In structura trupelor acestei arme mai intrau patru comandamente de munte, cu opt batalioane.
    Artileria de camp era structurata in regimente, divizioane, baterii, sectii si piese. Unitatea de baza a organizarii acestei arme era regimentul, afectat de regula diviziilor de infanterie si cavalerie, precum si direct corpurilor de armata si armatelor (indeosebi regimentele de artilerie grea, anticar si antiaeriana).
    Cavaleria cuprindea cinci divizii, iar trupele motomecanizate si de tancuri doar o divizie blindata, iar acestea, ulterior, au fost subordonate Comandamentului Trupelor Motomecanizate, nou infiintat.
    Este de mentionat ca in multe lucrari se includ in sfera de cuprindere a Fortelor Terestre, pe langa marile unitati si unitatile armelor mai sus prezentate si alte opt regimente de artilerie grea, doua de artilerie anticar, 10 de artilerie antiaeriana, trei de transmisiuni, sapte de pionieri, unul de pontonieri, o brigada de cai ferate (trei regimente), noua batalioane de drumuri si de constructii. Toate aceste forte erau organizate in cele patru armate si 10 corpuri de armata. Pe timpul desfasurarii razboiului au survenit modificari structurale, soldate cu organizarea unor detasamente si grupuri, constituirea unor comandamente operative care aveau in subordine mari unitati si unitati de arme intrunite, precum si cu reorganizarea unor arme in corpuri (de cavalerie, de munte, motomecanizate).
    In luptele antihitleriste si antihorthyste din nord-vestul tarii, din Ungaria, Cehoslovacia si Austria, Romania a mai folosit, pe langa cele doua comandamente de armata, patru corpuri de armata, corpurile de munte, cavalerie si motomecanizat si alte structuri luptatoare apartinand celorlalte arme, inclusiv institutii de invatamant. Fata de cifrele indicate prin protocolul din 26 octombrie 1944 si stipulatiile conventiei de armistitiu din 12 septembrie 1944, aportul real al fortelor terestre romanesti a fost mult mai mare.
    De pilda, in Ungaria si Cehoslovacia au luptat in plus un corp de armata, o divizie de infanterie si doua de cavalerie, iar in Austria un regiment care de lupta, fata de cele doua armate, patru corpuri de armata, noua divizii de infanterie, una de munte, doua de cavalerie, prevazute in protocolul din 26 octombrie 1944. Aceste cifre si unele aspecte structural-organizatorice pot sa ne conduca la ideea ca in timpul celui de-al doilea razboi mondial s-a ivit un prim moment istoric in care notiunea de Forte Terestre a corespuns unei sfere de cuprindere unitare a tuturor armelor din compunerea lor, atat ca unitati si mari unitati, cat si sub aspectul conducerii actiunilor lor.
    Reorganizarea Armatei Romane din anul 1947, legiferata de Instructiunile speciale nr. 41 900 din 15.08.1947 au vizat si Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat, atributiile acestuia fiind preluate de cele patru regiuni militare infiintate cu acest prilej de comandamentele de armata si de directiile subordonate nemijlocit Marelui Stat Major (Comandamentul Infanteriei, Comandamentul Cavaleriei, Comandamentul Geniului, Directia Inzestrarii Auto si Blindate). Nevoia unui organ care sa-si asume conducerea centralizata a Fortelor Terestre a determinat infiintarea Directiei Pregatirii de Lupta a Armatei de Uscat, prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 46 839 din 09.08.1949.
    Analizand activitatea Directiei Pregatire de Lupta a Armatei de Uscat, s-a desprins concluzia ca numai o parte a Fortelor Terestre era controlata de acest organism, multe compartimente intrand in competenta altor structuri. Aceasta stare este confirmata de existenta Comandamentului Trupelor de Tancuri si Mecanizate, infiintat prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 00123254 din 16.10 1950, care era directional pentru toate unitatile de tancuri, autotunuri si mecanizate si subordonat nemijlocit Ministerului Fortelor Armatei. Celelalte arme de uscat aveau comandamente proprii.
    In septembrie 1956, prin Ordinul Marelui Stat Major nr. C.L. 004402 din 07.09.1956, Comandamentul Trupelor de Tancuri si Mecanizate isi inceteaza activitatea, luand fiinta Directia Tancuri si Auto, care, din 15.09.1960, se va numi Comandamentul Trupelor de Tancuri si Auto. Conducerea bicefala a celei mai mari parti a armatei a fost eliminata in anul 1969, cand din cele doua organe centrale s-a structurat Comandamentul Infanteriei si Tancurilor. Ca urmare a schimbarilor survenite in Romania dupa decembrie 1989, in contextul procesului de democratizare a societatii romanesti s-a trecut si la reorganizarea sistemului militar. Astfel, in conformitate cu Ordinul ministrului apararii nationale nr. M.102 din 30.07.1990, incepand cu 01.08.1990, Comandamentul Infanteriei si Tancurilor se reorganizeaza in Comandamentul Trupelor de Uscat, in compunerea caruia au intrat: Directia Tehnica de Tancuri si Auto; Inspectoratul General al Infanteriei si Vanatorilor de Munte; Inspectoratul General al Blindatelor; Inspectoratul General al Artileriei; Inspectoratul General al Geniului; Inspectoratul General al Protectiei Antichimice; Inspectoratul General al Apararii Antiaeriene a Trupelor de Uscat.
    Procesul a continuat si necesitatile operationale au determinat ca, in baza Ordinului general al ministrului apararii nationale nr. 24 din 30.08.1993, Comandamentul Trupelor de Uscat sa se transforme in Statul Major al Trupelor de Uscat, avand in subordine armate de arme intrunite, institutiile de invatamant si formatiunile de diferite arme subordonate direct. Incepand cu data de 11.04.2000, in baza Hotararii Consiliului Suprem de Aparare a Tarii nr. S 8, referitoare la "PLANUL - CADRU PRIVIND PROCESUL DE RESTRUCTURARE SI MODERNIZARE A ARMATEI ROMANIEI", Statul Major al Trupelor de Uscat isi modifica denumirea in Statul Major al Fortelor Terestre.
    In etapa actuala, Fortele Terestre constituie o componenta importanta a securitatii Romaniei prin relevanta misiunilor acestora pentru nevoile de securitate ale tarii, care sunt nemijlocit legate de capacitatea lor intrinseca de a actiona in toata gama operatiunilor militare. Mentinerea capacitatii de lupta a acestei forte, in prezent si in viitor, simultan cu transformarea sa intr-o forta militara pentru secolul XXI, cere un efort cumulativ pe termen lung, de timp si resurse. In acest context, Fortele Terestre vor continua sa fie puse in fata dificilei decizii de a mentine permanent echilibrul constant intre cerinte si resurse.
    Prin alocarea resurselor necesare si punerea in aplicare a noii conceptii de restructurare, Fortele Terestre ale Armatei Romaniei vor deveni, mai mult ca oricand in istorie, un organism militar modern, cu o capacitate operationala similara fortelor terestre din armatele tarilor europene avansate din punct de vedere militar, flexibile, suple si dinamice, apte sa dea o riposta eficace oricarei agresiuni armate la adresa securitatii Romaniei si de a-si indeplini cu profesionalism misiunile ce le revin din obligatiile militare internationale asumate de catre tara noastra.